zestrea românului








Veșnicia s-a născut la sat.

Românii nu au fost niciodată uniți prin politică și nici măcar prin religie. Două glasuri au ascultat dintotdeauna strămoșii noștri: Glasul pământului și Glasul iubirii. Au avut respect față de fertilitatea gliei și au îndrăgit frumosul, pe care l-au redat în toate chipurile creației. Țăranului român i-a fost muză natura, motiv pentru care apare imprimată în folclorul nostru. Ia tradițională nu e doar împodobită cu motive florale și colorituri vegetale, e urzită în întregime din firul ierbii.

Portul popular a evoluat odată cu românul, a fost acolo în momentele în care acesta și-a revendicat țara și drepturile, fiind o formă de manifestare a identității naționale.Toate aceste evenimente nu au trecut fără să influențeze arta populară, prin care se reflectă trăsăturile definitorii ale stilului de viață tradițional și ale românului autentic, curios să descopere și să cultive frumosul.

Interiorul unei case tradiționale de pe Valea Someșului, județul Bistrița-Năsăud.

La poalele Munților Rodnei, oamenii se bucură încă de aerul rece al dimineții și de ploile de vară de pe câmpuri. Copiii culeg căpșuni direct din grădina din spatele casei, iar curtea-i plină de găini. Pe Valea Someșului, iarna încremenește timpul în loc. Cei mari coboară săniile din pod, cei mici se îngrămădesc pe derdeluș, iar cei bătrâni dau jos din pod războiul de țesut, martor al unei alte lumi. În Sângeorz-Băi, iarna nu se dau ceasurile înapoi cu o oră. Mirosul de măr copt de pe ulițe, șezătorile bunicilor și focul mocnit din sobele vechi, de lut, fac ca timpul să se scurgă înapoi cu 50 de ani.

Mai demult, în lunile lui Andrea, Gerar și Făurar, fetele tinere, împreună cu feciorii, se adunau în șezători, unde torceau și țeseau cămăși, pânzături, ițari – sau șioreși, cum îi numesc și astăzi bătrânii de pe Valea Someșului – , părătare, traiste, fețe de perne și cojoace. Vara nu-i prea găseai acasă, mai toți erau la casele din câmp, lucrând pământul. Fetele de altă dată au îmbătrânit, nu mai iau la picior dealurile și văile, dar au păstrat tradiția iernii
– firul de lână e încă urzit, tors, iar mai apoi țesut și purtat sau utilizat la îmbrăcarea interiorului caselor.

La 77 de ani, Cătălina Larionesi nu se dă în lături de la obiceiul cu care a crescut. Iarna a prins-o din nou cu războiul de țesut în casă sau, cum se zice prin Bistrița, cu stativele. Timpurile s-au schimbat, cânepa nu se mai toarce, acum se fumează; statul nu mai colectează lâna, iar costumul popular se poartă doar izolat, deși materialele de confecție sunt mult mai ușor de procurat acum. Am observat o tendință de promovare a obiectelor aparent autentic tradiționale sau chiar nume mari de case de modă care se inspiră din designul tradițional românesc. Însă, meșteșugul costumului popular nu poate fi învățat nici din cărți, nici de la televizor, ci se transmite din generație în generație, de la mamă la fiică.

Vecinii o strigă lelea Cătălina, este văduvă de zece ani și trăiește din meșteșugăritul costumelor tradiționale, pentru că din pensie își permite doar să existe. Adevărul e că, bunicii noștri fac parte din generația acelora niciodată obosiți, pentru care folclorul e nemuritor și care mai păstrează încă obiceiurile, că da’ de-a mai prinde cineva drag de ele și nu s-or uita.

Să porți haine sau accesorii handmade este un semn distinctiv, într-o societate trasă la indigo, dar lucrul de mână nu a fost dintotdeauna un capriciu, ci o nevoie. În trecut, fetele nu se măritau până când nu știau să țese și să brodeze costume populare. De asemenea, meșteșugul este strâns legat de ițele dragostei. Viitoarele mirese trebuiau să țese și să brodeze cămașa mirelui. Elementul primar al costumului popular este cămașa, însoțindu-l pe țăranul român de la naștere și până la moartea. Există o cămașă a fecioriei, a văduvelor, a duminicilor, a sărbătorilor de peste an, a botezului, a nunților și a morții.

Cătălina Larionesi (77 de ani), torcând urzeala din lână de pe curjeică.
Voice-over: Saveta Lazăr (68 de ani), vecina Cătălinei, meșter popular.

Astăzi, lâna se vinde cu 1 leu 80 kilogramul, asta în cazurile fericite, când nu se aruncă. Bătrânii își aduc însă aminte de vremurile în care aveau contract de lână cu statul, iar lor le rămâneau doar dupii (smocuri de lână), dar chiar și în acest context, au reușit să-și umple lăzile de zestre. Lelea Cătălina a făcut de una singură op’sprăzăce țoale pciuate (lâna țesută era bătută la piuă, iar materialul rezultat era numit pănură), părătare (covoare înguste din lână, puse pe lățimea peretelui), procuțe (cuvertură cu motive tradiționale), șioreși, obdele și pânzături (șorțurile din față și din spate, de la costumele populare femeiești).

Până la prelucrarea lânii, însă, era mult de muncă. Trebuia pusă o zi la înmuiat, în apă caldă, care de multe ori însemna omăt topit la foc de sobă. Pentru a fi bună de țesut, femeile adăugau și sodă caustică, iar pănura care urma să fie croită pentru păcurari, se înmuia în zer, pentru a deveni impermeabilă. În următoarea zi, lâna se duce la limpezit, în tău (sau în râu, mai pe-nțelesul tuturor). Mai apoi se întindea pe sârmă, la uscat. Abia după câteva zile, lâna ajungea pe curjeică. Pentru o pereche de pânzături, se torceau două caiere de lână și se țesea o săptămână întreagă. Astăzi, pânzăturile se fac mai rar din lână, iar bătrânele folosesc ce au la îndemână, silonul.

Cătălina Larionesi și Saveta Lazăr, țesând pânzături la stative.

Să te gândești că noi, din firul ierbii am făcut cămașă și cingeu de te șters.

Cătălina Larionesi.

Țesutul cânepii din tort în tort presupunea multă răbdare și migală. Vara, cânepa era culeasă de pe câmp și trebuia să stea două săptămâni la înmuiat, în tău. După ce se usca, trebuia bătută cu melițoiul, un soi de ciocan făcut din lemn. După aceea se pieptănau firele, cu ajutorul unei ragile cu dinți de fier și se punea într-o covată la ghilit sau la înălbit, cum am zice astăzi. Abia apoi fetele o puteau toarce și urzi, făcând pânză din tort în tort, din care făceau saci pentru grăunțe, fețe de pernă, de plapume sau cămăși și poale de îmbrăcat.

Din lână sau din pânză, cusute în liniuțe sau în cruciulițe, brodate cu mărgele, cu dantelă sau doar cu ață colorată, costumele tradiționale și cuverturile țesute de mâna românului reprezintă astăzi zestrea lăsată de popor țării sale. Folclorul nostru este o radiografie a conștiinței naționale, o amintire a faptului că timpul, creativitatea și umanitatea s-au născut la sat.

1 Comments

  1. E atâta adevăr și cred că generația mea a fost ultima care a mai prins ceva din puritatea acestor întrebărnicii.Citind tot ce ai etalat , imagini cu garduri pline cu cânepă pusă la uscat, melița din ocol,casa veche, Tăul de pe Cormaia, pajiști cu pânze albe bgilite,pciua ,vâltoarea și multe altele se perindă prin mintea mea.Ma bucur că deși nu ai trăit toate astea poți să le dai viață prin harul tău.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *