Avortul: Pro-life sau pro-choice?

Avortul a reprezentat (și probabil o va mai face ceva timp de acum înainte) un subiect despre care nu se vorbește liber, sau poate nici nu se vorbește. Și totuși, statistica națională arată că o femeie din patru cu vârsta de peste 33 de ani a făcut cel puțin un avort. Dacă oricare dintre noi s-ar gândi la toate femeile pe care le știe și ar aplica statistica, am putea aproxima cât de mult se mușamalizează toată treaba.

Subiectul nu e nici pe departe nou, dar pare a fi mereu ceva de actualitate. Și, în ciuda faptului că întreruperile de sarcină s-au făcut pe tot globul și în toate culturile, aproape peste tot oamenii au simțit nevoia să îl pedepsească cumva, mai ales în cazul în care era făcut după prima mișcare a fătului (fiind considerat momentul în care acesta este o ființă vie).

Situația actuală în România

Deși avortul nu mai este interzis în țara noastră și Organizația Națiunilor Unite recunoaște că a nega dreptul femeilor la întreruperi de sarcină în condiții sigure constituie un act de violență împotriva femeilor (CEDAW și CRPD, 2018), spitalele și medicii din românia refuză să considere avortul un serviciu medical care ar trebui să poată fi pus la dispoziția femeilor. În harta de mai jos, marcate cu galben sunt cele 51 de spitale unde nu se fac deloc întreruperi de sarcină la cerere, iar cu violet cele 36 de spitale unde nu se fac întreruperi de sarcină la cerere în perioada sărbătorilor religioase

Cum era să faci o întrerupere de sarcină în perioada comunistă

Probabil toată lumea a citit pe facebook măcar o poveste a unei femei care a încercat să facă un avort în acea perioadă. Eu am ascultat-o pe cea a Leliei, care a fost de acord să facă împreună cu mine o călătorie în trecut și să își amintească detalii, emoții și regrete.

Cu doi copii și un soț bolnav, riscurile erau mari să rămână o mamă singură și să nu se descurce. Din cauza lipsei contracepției, a fost nevoită să întrerupă 4 sarcini, ulima în stadiu avansat. Singura persoană cu care s-a sfătuit a fost soțul ei, la cea de-a patra aflând și mama sa, care a îngrijit-o când au apărut complicațiile în urma procedurii. Confesiunea ei cuprinde înăsprirea regimului și degradarea condițiilor în care puteai face avort (ilegal, bineînțeles).

După ce am oprit filmarea, m-a luat în brațe și a plâns. Mi-a spus că nici după 40 de ani nu ai cum să uiți ce simți în acele momente și m-a rugat să am grijă, „pentru că nicio femeie nu ar trebui să fie vreodată nevoită să treacă prin așa ceva”. Apoi, mi-a povestit că au prins-o pe femeia care i-a făcut ultima întrerupere și au chemat-o și pe ea la Securitate să dea declarații. „Eu nu i-am văzut fața femeii niciodată, nu am vrut. Când mi-au pus cei de la Securitate să o recunosc din mai multe femei aliniate nu aș fi putut oricum, pentru că nu știam cum arăta” .

vs. Cum e să faci o întrerupere de sarcină în 2019

Victoria avea 19 ani vara trecută când a rămas însărcinată și mărturisește că nu s-a mai simțit niciodată atât de copil ca în momentul în care a fost nevoită să decidă dacă o să devină mamă sau nu. „Nu m-am simțit pregătită absolut deloc, abia cred că pot să am grijă de mine, de încă o persoană nici nu îmi puteam imagina. Prietenul meu era și el de aceeași părere, nu eram vreunul dintre noi capabili să fim părinți de la vârsta asta. În ciuda faptului că ne-am protejat, cred că am avut ghinionul să fim în acel 0,01%”. Norocul ei, în schimb, a fost faptul că are o mamă care a înțeles-o și recunoaște că întreg procesul ar fi fost mult mai traumatizant în lipsa susținerii acesteia. „În spital, mi se părea că toată lumea mă judecă, poate eram doar eu paranoică. Mama a vorbit cu medicul și asistentele, eu doar am mers acolo, m-au anesteziat și au început procedura”. Ulterior, Victoria a ales să meargă la un psiholog, care spune ea că a ajutat-o și încă o ajută mult. „Te aștepți să te simți ca înainte, dar nimic nu mai e la fel. Nu te mai uiți la corpul tău în același fel și, deși știu clar că am luat decizia corectă, mă blochez foarte dez în momente de genul <<cum ar fi fost dacă>>”

Avortul și religia

Am stat puțin la povești și cu Părintele Ioan. Deși Biserica Ortodoxă și cea Catolică au divergențele lor, când vine vorba de avort sunt exact la fel de radicale. Mi-a spus că acest fapt este o crimă și că nu se justifică în absolut niciun caz, apoi mi-a povestit cum în cazuri precum cel când femei din nordul Italiei au fost violate de soldați inamici în Primul Război Mondial, preotul de acolo le-a încurajat să păstreze copiii, pe care ulterior i-a crescut biserica. La final, mi-a spus un citat de-al Maicii Tereza: „Dacă voi nu vă vreți copiii, aduceți-mi-i mie căci eu îi vreau”.

Am realizat însă, în urma acestei discuții, că biserica nu cu normalizarea avortului în sine are o problemă de percepție (așa cum spunea și părintele, „Credința noastră este formată în jurul Bibliei, pe care nu o editează nimeni de la an la an. Societatea se schimbă, într-adevăr, dar asta nu înseamnă că noi putem schimba ce zice Biblia sau că putem să facem ceva împotriva cuvântului lui Dumnezeu”), ci cu contracepția: faptul că singura metodă pe care o acceptă și pe care o consideră naturală este cea a calendarului, adică programarea relațiilor sexuale în funcție de ovulația femeii „Este o afacere întreagă în spatele pilulelor contraceptive și a prezervativelor, niște oameni fac mulți bani din asta”.

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *