O să încep prin a vă spune o poveste, o poveste care și mie mi-a fost spusă în copilărie. Era odată un cioban care avea atât de multe oi, că niciodată nu le putea număra pe toate. Și într-o zi, ciobanul nostru s-a hotărât să plece cu turma sa spre altă pajiște mai verde, mai bună, mai în toate felurile. Și așa a pornit la drum, cu oile în urma lui. Au mers și au mers până au ajuns la un pod lung cât toate zilele pe care, din păcate, încăpea să treacă doar câte un om. Sau câte o oaie. Dar până vor trece toate oile pe partea cealaltă, vă voi spune încă o poveste.

De când oamenii au înțeles că e cel mai bine să stea în casă perioada asta, parcă timpul a încetinit puțin. Parcă ai mai mult timp pentru tine și pentru gândurile tale. Ai timp să citești cartea pe care ai început-o de 5 ori până acum, ai timp să te uiți la serialul pe care te chinui să îl termini de mult, ai timp să dai un telefon celor dragi. Acum este momentul perfect să conștientizezi că nu ești nemuritor și că trebuie să faci lucrurile la timpul lor. Să te bucuri de persoanele din jurul tău, chiar și de la distanță.

Vremurile disperate cer măsuri disperate. De două luni nu i-am mai văzut decât pe FaceTime. Nu au fost foarte fericiți, dar au înțeles că e momentul în care trebuie să dea o șansă tehnologiei avansate pe care încearcă din greu să o înțeleagă. Adică, cum poate cineva să mă vadă pe un ecran și să poată vorbi cu mine în același timp, fără să fie implicată televiziunea? Incredibil cum s-a schimbat lumea într-o viață de om, de la război la social media.

Când te gândești că 1940 e la fel de îndepărtat acum ca 2100, îți vine să râzi. Sau să plângi. Ei doar zâmbesc. Blând, și parcă simți toată iubirea lor cum trece prin tine. Ei sunt bunicii mei.

Ridic telefonul de pe birou și apelez. Îl am la numere favorite. Aud tonul de apel câteva secunde ce par mai lungi decât ar trebui. Timpul pare că s-a dilatat în ultima perioadă.

– Alo? Mă auzi?

– Bună, drăguța mea. Nu te-am mai auzit de mult. Și nu te-am sunat, n-am vrut să te deranjez cumva..

Adevărul e că nu am mai sunat de câteva zile. Nu am avut timp. Și uneori mă mustră conștiința, că timpul trece și trec și ei, bunicii mei. Vocea lui blândă mă asaltează cu întrebări, dacă sunt bine, dacă nu stau prea mult cu ochii în laptop, că știe el că e greu cu două facultăți, dar sănătatea e cea mai importantă și nu trebuie să uit asta niciodată.

–  Mi-a fost dor să te aud. E greu să stai atâta în casă. Am prea mult timp să mă gândesc la tot și la toate. Uneori nu-mi face bine. Mai ies pe balcon, mai stau la soare, dar uite, acum plouă. Așa, mă gândesc la voi și mi se mai luminează ziua .

E ca un copil, un copil mare care a trecut prin multe. Acum încearcă să aibă grijă de toți copiii din jurul lui, oricâți ani ar avea fiecare: mama, bunica… Toți, niște copii mai mari. Înainte să îi mai spun ceva, privesc zâmbind spre telefon, de parcă ar putea să mă vadă sau să simtă.

–  Și mie. Poți să mă suni oricând. Dacă nu pot vorbi, te sun eu după. Ți-am spus de atâtea ori că nu o să mă deranjezi niciodată.

Râde; n-o să mă sune nici de acum.

– Mai ții minte când erai mică și te duceam în parc să culegem toporași?

Pentru cei ce nu știu, toporașii sunt niște flori de primăvară, mici și mov, cu un miros dumnezeiesc. Au mirosul copilăriei, de mână cu bunicul meu.

S-a născut în ’41 iarna, într-un sat.. Satu Mare. În toiul celui de-al Doilea Război Mondial. Încă din copilărie, a adunat vrând, nevrând, dovezi că lumea este un loc bun, iar oamenii pot fi și frumoși. A trăit vremuri grele, foamete, frică și nesiguranță constantă, toate la un loc fiind ca picătura chinezească. Erodând sufletele. Dar el s-a ținut tare. De câte ori îmi trece prin minte, îl și aud spunând „vezi tu, pe vremea mea…” și spune lucruri frumoase. Inclusiv dezamăgirea sună frumos pe buzele lui.

Acum ceva timp, stăteam în sufragerie și ne uitam împreună la un documentar de pe Animal Planet. La un moment dat, nu a mai fost deloc atent la televizor și s-a uitat spre mine. Am înțeles că mi se pregătește o poveste.

„După război, trupele sovietice se retrăgeau spre Rusia, trecând prin sat. Abia dacă mai vedeam vreun sătean printre toți soldații. Îmi amintesc de unul, își purta chipiul cu mândrie, se vedea în ochii lui că e un bărbat curajos. Eu eram mic pe atunci, umblam cu picioarele goale. Mă uitam la el din poarta casei; ca să-l văd m-am urcat pe niște coșărci de lemne. M-a văzut și a venit la mine, știa și cum mă cheamă. Cred că îl știa pe tata, n-am întrebat niciodată. M-a luat pe dealul cu fântână și a început să tragă cu pușca după păsări. M-am speriat, căci pe vremea aia, mi-era frică de orice. Încă îmi amintesc sunetul. Am început să plâng.”

Are ochii umezi când îmi povestește, mereu îl răscolesc amintirile.

„Se uita la lacrimile mele de parcă nu a mai văzut așa ceva în toată viața lui. Nu știam nici eu ce să fac, nici el. Am luat-o încet înapoi, spre casă. Mi-a dat o cană de armată și, din sacul cu merinde, a scos ceva de-ale gurii și mi le-a întins. Apoi a plecat, făcându-mi semn să mănânc, să cresc mare.”

– Bunicule, n-am cum să uit mirosul.

Știți momentul când auziți pe cineva zâmbind? S-a întâmplat acum.  

– Când o să vii la noi, să cumperi niște flori. Lalele nu mai găsești.. că e trecută primăvara. Dar să cumperi ceva frumos. Pentru mămica.

Pe „mămica” a cunoscut-o în tren. Ca într-o „Scrisoare de dragoste”. Ea mergea acasă, în Iacobeni, de sărbători. S-a oferit să o ajute cu bagajul și a fost refuzat categoric. Cum, o femeie nu se poate descurca singură? Totuși, i-a zis cum o cheamă. Iar el a căutat-o. Viața le-a oferit mai apoi din toate câte puțin. Iar ei și-au oferit unul altuia zâmbete.

Odată, în timp ce îi pregătea cafeaua bunicii, mă învârteam în jurul lui și îi povesteam entuziasmată cât de mult aștept să merg în tabăra de jurnalism. M-a privit cu ochi jucăuși și mi-a pus mâna pe umăr.

„Mi-a plăcut la școală. Mama nu înțelegea și îmi zicea mereu că ar fi mai fericită dacă aș face mai multă treabă prin gospodărie, dacă aș duce mai des vaca la păscut… Mergeam la școală cât de des puteam, dar a fost un moment când m-am hotărât să renunț la ea. Aveam un coleg, Ionică îi spuneam, și cu el am fost aleși, cred că de sărmani ce eram, să mergem în excursie la Brodina. Nu te gândi, era un sat la câțiva km depărtare, dar aveam și pe atunci Erasmus de ăsta de-al tău. Așa de bucuroși am fost, că ne-am urcat de dimineață de la prima oră pe acoperișul școlii, să vedem drumul mai bine și căruța ce avea să ne ducă în aventura vieții noastre de școlari. Dar vezi tu, lucrurile nu se întâmplă așa cum ne dorim noi. Toată ziua am stat acolo, în soare, iar căruța n-a mai apărut nici până azi. N-am mai vrut să merg la școală după asta, dar mama mi-a spus că altfel nu îmi mai face opinci până cresc.”

– Când vin, vă cumpăr de toate. Ți-e poftă de ceva? Bunica e bine?

– Stai liniștită, tu copilă, că ne ajută vecina. Poate ne suni mâine să vă mai vedem și noi la față, că eu nu știu cum și-s prea bătrân ca să mai învăț…

Nu mai aud ce-mi spune, altfel l-aș contrazice. Mi-am amintit că el a fost mereu persoana care mi-a spus „tu copilă, dacă îți pui ceva în cap, poți să faci orice”. De fiecare dată. Mereu o să îl aud în gând, și o să simt miros de toporași.

Mai vorbim puțin și îmi spune că se duce să se uite la un documentar nou, despre animale dispărute. Râd și îi urez o zi cât mai frumoasă. Dar nu închid, el mereu uită să facă asta. Aud cum pune telefonul lângă el și o strigă pe bunica: „Mămicăăăă, am vorbit cu copiii și sunt bine, dar fata asta totuși are prea mult de învă..”. Închid, urmează compătimirea mea și mândria lor că au avut dreptate în ceea ce mă privește.

Ciobanul nostru încă își așteaptă oile să treacă podul. Poate va mai dura o oră, o zi, o viață. Gândiți-vă că eu încă aștept, din copilărie, și pentru voi am resetat povestea și am de așteptat și mai mult acum. Până atunci, să știți că toți ar trebui să avem un bunic așa cum e al meu. Și toți ar trebui să îi apreciem mai mult, să sunăm mai des, să știe că nu i-am uitat nicio secundă, oricât de ocupați am fi.

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *