Am apărut pe șcenă de mică. De la 4 ani am cântat peste tot, mi-a plăcut foarte tare pe scenă și știam că vreau să fiu cântăreață. Mi s-a zis că am o expresie foarte bună, chiar daca nu merge neaparat in perioada asta, dar dacă nu ești suficient de virusat de muzică să faci chestia asta, mai bine fă-o doar ca un hobby, nu neaparat profesionist. Expresia e de anul trecut, n-aveam de unde să știu că vine virusul peste noi, dar e o comparație foarte bună. Dacă nu ai in tine ambiția necesară, e păcat să te apuci pentru că te pierzi după aceea.

Muzica e ceea ce am facut de mică, de cand am reusit sa vorbesc, deja am cântat cu vocea. Mama m-a tot auzit fredonând, cantând cântecele de copii. Eu cânt canto clasic acum, sunt mezzo soprano, este o voce destul de rară. Până am ajuns aici, am trecut printr-un parcurs de decizii pe care nu le regret și mă bucur foarte tare că le-am luat.

Primii pași

Mama e profesoară la Liceul de Arte din Satu Mare, predă la clasele I-IV, iar când a venit vorba de unde să mă înscrie și pe mine la școală, tata n-a vrut să merg acolo ca să nu am dificultăți din cauza mamei, din motivul ăsta și ea a stat pe gânduri. Când a vrut să mă înscrie la o școală mai fițoasă, foarte curată, renovată, și așa mai departe, și a văzut cât de răi sunt oamenii de acolo, a zis că nu contează tot luxul de pe lume, mă înscrie la școala ei și vedem ce se întâmplă. Școala am început-o cu pianul, pentru că în clasele I-IV poți să alegi între pian și vioară, iar mie mi-a plăcut pianul mai mult.

A fost foarte fain pentru că atunci când m-a dus mama la admitere, că și în clasa I e un fel de admitere, toata lumea era șocata de mine. M-au pus să cânt, am cântat, n-am avut trac, n-am avut absolut nimic. Profesoarele toate au fost ceva de genul „hai la mine, hai la mine”. Mama a vrut să mă înscrie la cea mai îngăduitoare, cea mai bătrână, cea mai drăguță profesoară. N-a fost să fie pentru că șefa de catedră, cea mai serioasă și dură profesoară, a vrut să mă ia ea. Chiar și mama a fost foarte șocată de cât de bine mă înțeleg cu profesoara asta de care toată lumea se temea. A văzut în mine un talent pe care doar ea știe să-l dezvolte.

Am avut o relație foarte faină și de asta am fost 12 ani la aceeași profă de pian. Din primul moment în care ne-am cunoscut, ne-am conectat foarte bine. Cam asta trebuie să cauți la un profesor de muzică, trebuie să rezonezi cu el, că dacă nu, n-o să meargă.

Canto clasic și nodulii vocali

Din clasa a XI-a, când am trecut la liceu, a trebuit să-mi aleg un alt instrument. Pentru că profa de pian nu m-a lăsat să renunț la el, iar cum eu am vrut de mică să fiu cântăreață, am decis că o să fac ca „instrument doi” canto clasic.

Nu am știut în ce mă bag, știam că vocea mea e altfel încă de pe atunci, dar nu în felul ăsta. Eu credeam că pot să fac muzică ușoară lejer pe lângă canto clasic, ce făceam când eram copil, dar asta nu se poate. Am mers către canto clasic și mi-a plăcut atât de mult, acolo mi-am găsit timbrul meu. Am observat că am o mai mare înclinație spre muzica clasică, spre operă, decât spre muzica ușoară. Astfel, am renunțat definitiv la ea, n-o mai cânt deloc și m-am axat pe muzica clasică.

Din păcate, înainte să încep canto clasic în liceu, am trecut printr-o situație dureroasă. Am avut un început de noduli vocali, dar din fericire am observat la timp. Asta înseamnă că ți se face un nodul pe coarda vocală care nu te lasă să scoți sunetul într-un mod sănătos. Eu eram în primă fază când am observat, adică dacă faci un repaus vocal, nu cânți o perioadă, iți trece. Mi-a fost foarte greu să nu cânt un an întreg.

A fost o perioadă de rabdare, de autocunoaștere și o perioadă în care m-am dezvoltat mai mult psihic. Trebuia să fiu foarte foarte puternică. Am avut noroc că profesorul din liceu nu m-a forțat să fac canto clasic, adică atât cât am putut, am facut. Mi-a pus vocea pe un drum mai bun, chiar dacă a fost dificil. După ce mi-a fost mai bine m-am reapucat ușor.


„În clasa a XII-a a venit marea întrebare… Ce o să fac în continuare?”

Atunci am avut niște frământări sufletești enorme, puneam în balanță 12 ani de pian pe care i-am făcut și canto clasic, ceva de care abia mă apucasem. Știam că am o pasiune mai mare pentru a cânta decât pentru pian și știam ca daca e să fiu pianistă, vreau să fiu doar profesoară.

Am venit la Cluj, la Academia Nationala de Muzica „Gheorghe Dima”, am dat admiterea la Conservator și am intrat. Pentru că în vara admiterii la facultate m-am frământat foarte mult și nu știam ce o să mă fac fără pian, am decis să mă înscriu la o a doua facultate și că continui cu el. Mi-am dat seama că am muncit prea mult ca să mă las. Am dat admiterea la pian și am intrat. Pianul mă ajută foarte mult, mă acompaniez singură și așa învăț mult mai repede.

Sunt rațională. Chiar dacă sunt artistă, sunt una care gândește foarte mult înainte să acționeze. Asta le zic tuturor colegilor mei de la canto când mă întreabă de a doua facultate, de ce o fac, cum o fac. Le zic și lor mereu, nu știi ce iti aduce viitorul, trebuie să ai mereu un plan B, un suport financiar din care poți să trăiești. Pentru că să fim realiști, din muzică e foarte greu să trăiești bine. Trebuie să fii foarte bun, să ai un drum excepțional ca să trăiești bine din asta. Astfel, dacă nu reușesc prin cântat, pot să fiu oricând o profesoară de pian care câștigă bine.

Pandemia și Titanicul

Pandemia a început fix în ziua în care eu trebuia să am un debut într-un nou rol. În ziua respectivă, eram deja machiată, eram pregatită, nici nu m-am dus la cursuri deloc pentru că aveam spectacol seara.

Înainte cu cinci minute să pornesc, m-a sunat regizoarea și mi-a spus „Dora stai acasa, nu se mai ține nimic.” Eram șocata. În săptămâna aceea aveam două debuturi, unul într-o operetă și unul în Flautul Fermecat de Mozart, era o lucrare de licență pentru cei mari și ajutam și eu, dar totuși aveam un rol important.

Să ratez două debuturi, la care lucrez din octombrie, a fost foarte dureros. La operetă nu m-am pregătit doar muzical… doar cât am dansat pentru ea, era mai rău ca la cardio. Atât de mult am muncit, am mers sâmbăta, duminica, am stat după ore, am facut tot felul de chestii doar să reușim. Și când suntem acolo, toată echipa în elementul nostru, ne zic că „nu se mai țin evenimentele, stați acasă”. Pentru mine era așa un șoc, nu mi-am revenit o săptămână. Era un eveniment important, cu oameni importanți din Cluj. Trebuia să fie un public foarte mare.

Eram la ultima mea oră de canto și mi-a venit să plâng atunci când am văzut că vin cei de la direcțiune și ne spun că se închide Conservatorul. Mă simțeam fix ca pe Titanic, eram singura din Conservator care cânta și toată lumea părăsea vasul. Nu-mi venea să cred că se întamplă asta.

Dar, eu sunt foarte dedicată și îmi place mereu să învăț chestii noi. Cu toată pandemia asta am învățat foarte multe partituri pe care nu le-aș fi făcut neparat daca aș fi fost la facultate, dar așa am avut timp. Acum muncesc mai mult pentru mine, ca să mă mențin. Nu vreau să decad în perioada asta și să o iau de la început la anul. Și la pian și la canto fac în avans pentru ca atunci când mă întorc, să pot să reiau totul cu o mare energie și să merg din nou la spectacole.

Tinerii și Muzica Clasică

Mulți tineri nu merg la operă pentru că nu au încercat și zic din start „A, opera e pentru bătrâni”. Nu e chiar așa, sunt regii moderne, sunt cântăreți care sunt și actori foarte buni. Mereu când mi-am adus vreo prietenă la operă, a rămas fascinată de cat de tare e să mergi la opera.

Dar adevărul e că opereta e mult mai apropiată de tineri. Atunci când vreau ca cineva să intre în contact cu muzica, îl chem mai întâi la operetă. E ceva ce îți atrage atenția. E dans, e muzică, e vorbit, e totul. E foarte fain și e foarte profesionist făcută. După aceea îl invit la opere mai comice, cum e Bărbierul din Sevilla de Gioachino Rossini, sau alte opere care sunt mai aproape de sufletul publicului. Abia după aceea, dacă văd ca îi place, îi zic de niște opere mai spectaculoase, cu o încărcătură emoțională mai mare, poate cu subiect tragic.

E un progres pe care fiecare trebuie să-l facă pentru a se apropia de muzica clasică. Eu cum umblam de mică la Teatru, la Filarmonică, la Operă, pentru mine nu era ceva nou. Dar pentru alții care n-au avut legatură cu asta, trebuie să intre treptat. Nu poți să duci pe cineva la un spectacol de Verdi pentru că nu înțelege nimic. Cred că după ce depășesc acest parcurs inițiatic, ajunge să le placă chiar și tinerilor și astfel să o dea mai departe.

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *