,,Își iau bagajele și se îndreaptă spre poartă. În urma lor, copilul privește lung și mă strânge tare de mână. De parcă ar fi înțeles ce se petrece.” așa mi-a descris tanti Măriuca, o bunică rămasă singură cu un copil de 5 ani în grijă, momentul plecării părinților lui Alex. Fenomenul social care vizează migrația în masă a părinților spre alte țări pentru a munci, este extrem de cunoscut. Astfel, o mulțime de copii cresc fără a simți prezența părinților în cele mai importante momente.

POVESTEA LUI ALEX

Alex are 16 ani, este elev în clasa a X-a și, în ciuda greutăților pe care le-a întâmpinat încă de la o vârstă fragedă, zâmbetul larg și inocent încă răsare pe chipul lui. Atunci când părinții săi au decis să plece la muncă în Spania, Alex avea abia 5 ani și a rămas în grija bunicii lui, tanti Măriuca. Era doar un copil atunci și îi era mult prea greu să înțeleagă ce se întâmpla de fapt. Alex a crescut, însă, iar lipsa părinților a început să se resimtă puternic în viața lui. „Îmi amintesc cât de entuziasmat am fost atunci când am intrat în clasa I. Bunica mi-a cumpărat haine și un ghiozdan nou și a venit cu mine în prima zi de școală. În curtea școlii toți copiii erau cu părinții lor și, totuși, asta nu m-a afectat, pentru că bunica mă făcea să mă simt bine în orice împrejurare. Bineînțeles că, pe parcurs, copiii au început să râdă de mine sau să mă excludă pentru că mă priveau drept «băiatul care nu are părinți».” De atunci, pentru Alex școala a devenit o povară. Nu-și găsea locul, se vedea diferit de ceilalți copii și tânjea după o fărâmă de atenție din partea celorlalți. Totuși, primul an de liceu i-a adus speranța de care avea nevoie. ,,Toate experiențele prin care am trecut în școala generală, m-au făcut să fiu foarte precaut în privința oamenilor și mi-au scăzut drastic încrederea de sine. La liceu, însă, am dat peste oameni care m-au făcut să înțeleg că nu sunt diferit și m-au ajutat să-mi recapăt, într-o oarecare măsură, încrederea în mine.” Înainte de a începe liceul, Alex a primit vestea că părinții lui se despart. A fost nevoit să accepte și să suporte această veste fără a primi multe explicații. Astfel, treptat, relația dintre Alex și părinții săi a început să se răcească.

,,Aveam momente în care mă învinovățeam pentru plecarea părinților mei. Momente în care încă speram să se întoarcă acasă și momente în care simțeam că mă pot descurca de unul singur și că nu am nevoie de ei. În tot acest timp, bunica a fost acolo, oferindu-mi toată afecțiunea, căldura și sprijinul de care aveam nevoie. Datorită ei sunt ceea ce sunt acum.”

,,Bunica mi-a fost și mamă și tată”

,,Am făcut tot posibilul ca Alex să crească frumos și să nu simtă atât de puternic lipsa părinților”, mi-a spus tanti Măriuca, cu o privire blândă. Tanti Măriuca a rămas singură cu un copil de 5 ani și o întreagă gospodărie de care trebuia să aibă grijă. Cu toate astea nu s-a plâns. L-a crescut pe Alex cu răbdare și a încercat să preia atât rolul de mamă cât și cel de tată, oferindu-i mereu un sfat și încercând să-l protejeze. ,,Mă întreba uneori dacă părinții lui au uitat de el, dacă se mai întorc acasă. Îl asiguram că nu l-au uitat și se vor întoarce, dar, cu timpul, a înțeles realitatea și asta l-a făcut să se îndepărteze de ei.” Legătura dintre Alex și tanti Măriuca este foarte puternică, din momentul în care au rămas singuri, au devenit o echipă. ,,Mi-a fost greu, însă faptul că vedeam cu ochii mei cât de frumos crește și se maturizează Alex, îmi dădea putere. Acum îi spun că e bărbat în toată firea și poate avea el grijă de mine, cum am avut și eu de el.” a completat tanti Măriuca, zâmbind.

Photo by Rod Long on Unsplash

,,Aveam nevoie de mama”

Andra avea 3 ani atunci când mama ei a decis să plece la muncă în străinătate, iar pe tatăl ei nu l-a cunoscut niciodată. Atunci era mult prea mică pentru a înțelege cum stau lucrurile, iar lipsa părinților a început să se resimtă abia mai târziu.

,,Am crescut, mă dezvoltam, mi se întâmplau lucruri pe care eu le consideram bizare și nimeni nu era acolo să-mi explice că era absolut normal. Deveneam o adolescentă în toată firea și aveam nevoie de mama. Însă vorbeam doar la telefon, uneori, când nu era ocupată. Cât despre tata…mereu m-am întrebat cum e să fii «fata tatei », așa cum se autointitulau alte prietene de-ale mele.”

Când mama ei a plecat, Andra a rămas în grija bunicilor, care au făcut tot posibilul ca ea să crească într-un mediu liniștit și benefic dezvoltării ei ca persoană. Moartea bunicului ei a afectat-o extrem de tare. S-a închis în ea pentru o perioadă și, la un moment dat, a intrat în depresie. ,,A fost o perioadă extrem de grea, peste care am reușit să trec și care m-a maturizat. M-a făcut să vreau să-mi iau viața în mâini, pentru că atunci am rămas doar eu și bunica.” Acum, Andra a crescut și este o frumoasă adolescentă de 18 ani, cu visuri mari și pregătită de un nou capitol din viața ei. Mama ei s-a întors acasă, însă Andra susține că e prea târziu. Prea târziu pentru a mai repara lucrurile sau a îmbunătăți relația mamă-fiică: ,,Îi sunt recunoscătoare mamei mele pentru că a plecat pentru a-mi oferi o situație materială mai bună. Însă, mai mult decât orice, eu aveam nevoie de afecțiune, de sprijin, de un sfat…de mama. Nu le-am avut, iar acum e târziu pentru a mai repara asta.”

De ce este important să știm când, cum și cât să plecăm de lângă copilul nostru?

Psihologul Yolanda Crețescu mi-a vorbit despre impactul pe care îl poate avea lipsa părintelui asupra unui copil. Mi-a vorbit despre faptul că, în viața unui copil trebuie să existe acele modele de gen feminin sau masculin, care sunt esențiale în formarea personalității copilului, dar și despre tiparele de atașament de care copilul va avea nevoie de-a lungul vieții.

,,Nevoia copilului de a avea contact cu părintele și, în principal, cu mama, se întâmplă încă de la naștere. Dacă de-a lungul vieții copilului, unul sau ambii părinți pleacă, copilul își va pierde echilibrul. Va dispărea modelul de gen feminin, respectiv modelul de gen masculin, dar și modelul relațional, între mama și tata, care va deveni mai târziu tipar de relație in interacțiunile lui sociale.”

De ce este important să știm și să înțelegem când, cum și cât să plecăm de lângă copilul nostru? ,,Între 0 și 6 ani se formează structura de personalitate a copilului și atunci este vital ca părinții să fie acolo. Dacă nu este posibil, e important ca absența să fie compensată cu legătura emoțională. Este esențial să păstrăm contactul zilnic, să fim acolo pentru copil, astfel încât el să se simtă în siguranță, să aibă acces la comportamentul, emoția și, mai ales, percepția părintelui despre el. Nu evenimentele sunt importante în viața noastră, ci mai degrabă modul în care alegem să ne comportam în fața acelui eveniment.” Absența unor astfel de informații, prejudiciază dezvoltarea în echilibru a copilului. ,,Dacă, de exemplu, o fată nu o va avea în viața ei pe mama, aceasta va crește printr-o absență a modelului feminin, nu va avea încredere în ea, ca fată și nu va știi care sunt rolurile sociale. Același lucru se întâmplă și în absența tatălui, unde nu va știi cum sunt relațiile cu ceilalți băieți, nu va avea confortul și obișnuința de a interacționa cu persoane de sex masculin.”

Câteva date statistice realizate de Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții, în decembrie 2020, arată situația copiilor a căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate. Totalul copiilor ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate înregistrează un număr de 75.136, dintre care 9.844 au ambii părinți plecați, iar 39.874 au un singur părinte plecat.

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *