A fost bine. Dacă îți vedeai de treaba ta, a fost foarte bine.

Doamna Geta era acasă pe canapea când a început revoluția. A urmărit cu atenție și anticipație nervoasă desfășurarea evenimentelor la televizor. Singurul lucru care îi trecea prin cap atunci era posibilitatea foarte reală că își va pierde slujba. La momentul acela, nu era foarte preocupată de concepte abstracte precum libertatea, adevărul sau dreptatea, iar trecerea timpului nu a schimbat prea mult acest lucru.

În ajun de 2020, cu un ochi pe știrile de la ora cinci și cu celălalt pe mâncarea de pe aragaz, ne povestește despre viața ei înainte de 1989. Ajunsă la vârsta pensionării, Doamna Geta are o căsătorie fericită de mai mult de 25 de ani, o fiică de care este extrem de mândră și cea mai cuminte pisică din lume, după cum spune ea. Cu toate acestea, încă tânjește la vremurile apuse când Nicolae Ceaușescu era la cârmă țării și totul era parcă mai bine. Din acest punct de vedere, doamna noastră este în acord cu jumătate din populația actuală a țării, care încă visează la România de dinainte de 1989.

Doamna Geta s-a născut și a crescut în Turda. Era cea mai mică dintre cei patru copiii, trei dintre aceștia băieți, născuți de o mamă tânără și nevăzătoare, care a fost nevoită să îi crească singură după ce soțul a plecat de acasă pe când aceasta era încă gravidă cu mezina familiei. Nu că ar fi ajutat mult și înainte de divorț, spune Doamna Geta despre bărbatul căruia nu i se adresează cu “tată”, ci doar cu numele de familie pe care ea însăși l-a purtat cât era nemăritată, deși mai mult de dragul mamei.

Neputând munci, mama ei se descurca greu cu banii. S-a văzut nevoită să dea în chirie una dintre camerele casei înghesuite unde locuiau cu toții și să primească ajutor de la sora care locuia la țară și mai câștiga câțiva lei muncind la CAP. Doamna Geta avea astfel destui bani de niște haine cât de cât rezistente și de biletul pentru autobuzul cu care mergea zilnic la școala situată în celălalt colț al orașului. La școală avea rezultate mediocre și i se întâmpla des să fie bătută de către profesori, ca și multor alți copii de pe vremea aceea, de altfel.

La terminarea clasei a opta, a decis să urmeze liceul industrial de chimie, iar acești cinci ani de educație specializată îi vor determina parcursul carierei pentru următoarele patru decenii. După cum era practica în timpul regimului comunist, la sfârșitul studiilor i-a fost repartizat un loc de muncă de către minister. Își amintește cu exactitate sentimentul de dezamăgire pe care l-a simțit în momentul când a aflat că va munci la firma clujeană Farmec, cel mai mare producător de cosmetice din România.

Am fost repartizată aici, la Farmec. Eu nici nu am vrut să vin. Colega mea […] s-a angajat la 1 august, eu doar de la 6 august, că tot am stat și m-am gândit și n-am vrut să vin. Țin minte că din 6 august numai am venit aici în Cluj.

Reticența ei inițială este ușor de înțeles. Locul de muncă de la Farmec însemna că trebuia să se trezească în fiecare dimineață înainte de ora patru, să facă o oră cu autobuzul până la Cluj și să înceapă munca la șase fără un sfert. Această rutină a continuat timp de șapte ani, cât timp a făcut naveta între Cluj și Turda. Recunoaște că i-a fost foarte greu, dar macăr s-a obișnuit cu meseria și chiar a început să-i placă.

Cel mai mult aprecia faptul că acum era independentă financiar. Nu mai trebuia să depindă de sumele infime câștigate din chirie sau trimise de mătușa de la țară. Avea destui bani încât să-și întrețină mama și să-și mai permită ocazional câte un mic răsfăț. La șase luni de la angajare, și-a luat un împrumut de la bancă pentru a cumpăra mobilă nouă pentru casa din Turda, lucru imposibil în ziua de astăzi, după cum susține ea.

La vremea respectivă, muncea din greu în secția de preparare a cremelor și nu a durat mult până când a atras atenția superiorilor prin devotamentul său față de meserie. Cum Partidul Comunist accepta noi membri doar pe bază de propuneri și recomandări, unul dintre acești superiori i-a transmis numele către secretara biroului oficial de bază al partidului, persoana responsabilă cu recrutarea noilor membri.

Doamna Geta își amintește cu mândrie că nu oricine era primit în partid. Pe lângă examenul scris din materialele primite care trebuiau învățate pe de rost, mai era nevoie și „să fii conștiincios, să-ți vezi de treabă, să nu lipsești de la serviciu”. Iar ea a lipsit de la serviciu doar în rarele ocazii când era bolnavă. Odată primită în partid, beneficiile au început să curgă. La cererea ei, a fost transferată de la secția de preparare a produselor, unde era multă muncă fizică, în laborator. În sfârșit putea să meargă acasă cu halatul alb, curat.

După șapte ani de muncă, i s-a repartizat o locuință din fondul de stat, pentru care plătea doar o chirie modică. Doamna Geta avea în sfărșit mijloacele și motivația necesară pentru a se muta în Cluj. Locuința cu pricina era în blocul de garsoniere construit de Farmec peste drum de fabrică. Dacă ar fi fost căsătorită, cu siguranță ar fi primit un apartament în faimosul bloc Spray, cunoscut sub numele acesta de orice clujean adevărat, datorită formei sale sferice și legăturii strânse pe care o are cu fabrica de cosmetice care l-a ridicat.

În timpul ședințelor de partid care aveau loc lunar la nivel de fabrică, Doamna Geta era responsabilă cu informarea politică. Asta însemna că, în fiecare lună, ea trebuia să se documenteze, fie din ziarul Scânteia la care era abonată, fie din biblioteca Farmec, despre tot ceea ce făcea Nicolae Ceaușescu și să prezinte activitatea tovarășului întregii adunării, formată din toți membrii de partid de pe toate secțiile fabricii. Pe baza acestei informări politice se dezbătea chipurile intens, apoi urma tradiționala discuție despre problemele administrative cu care fabrica se confrunta dintotdeauna și la care nu se găseau rezolvări niciodată.

Ședință de partid

Timpul liber și-l petrecea în mod plăcut tot datorită fabricii și partidului. În fiecare an, sindicatul muncitorilor repartiza bilete de odihnă și tratament la prețuri mai mult decât avantajoase, iar Doamna Geta mereu mergea la mare în perioadele mai puțin solicitate. Pentru excursiile în afara țării organizate tot de Farmec, era prima care se înscria. Faptul că nu puteai schimba leii în valută era o problemă, dar “se descurcau oamenii”. O dată, înainte de o excursie, Doamna Geta s-a interesat ce se vinde bine la ruși și a plecat înspre Kiev cu seturi de chiloți imprimați cu fiecare dintre zilele săptămânii. A plecat de acolo cu o mașină de cafea, un ceas roșu de masă, lenjerii de pat și fețe de masă din damasc, toate luate pe banii din vânzările de lenjerie.

Excursie Farmec la Debrecen, 1980.

Un coleg nu a mai cheltuit bani să cumpere marfă din România și adus un geamantan plin cu spray-uri sustrase de la fabrică. Mulți și-au făcut averi vânzând produsele din fabrică, spune Doamna Geta. „Una știu că și-a cumpărat bloc, atâtea spray-uri a vândut și creme.” Ea, de frică, nu a vândut niciodată produse, deși își amintește amuzată cum îndesa spray-urile sub fustă și mergea cu ele așa până în Turda, neavând unde altundeva să le ascundă. Reușea mereu să scape de controalele portarilor de la Farmec, care îi erau prieteni și se bazau pe ea pentru a face rost și ei de cosmeticele necesare vieții de zi cu zi. În schimb, în perioada aceea se întâmpla des ca poliția să te oprească pe stradă și să-ți controleze geanta. De aceea era mai sigur să fie ascunse acolo unde nici miliția nu ar fi căutat, de rușine.

Fenomenul sustragerii produselor nu era nici pe departe izolat. Doamna Geta povestește cum fiecare angajat își ascundea produse pe unde putea. “La altele le mai cădeau așa, pac pac, zici că împușcau cum cădeau pe ciment spray-urile la poartă.” Noaptea, la poartă venea “omul de la Feleacu”, un bărbat sprinten care știa cum să se uite în dreapta și în stânga ca să nu fie văzut de nimeni. El pasa prin gard covrigei, biscuiți și faimoasa halva pentru a primi în schimb obișnuitul pachețel cu creme și spray-uri.

Pe vremea aceea, pachețelul era rezolvarea tuturor problemelor. Cu câte un pachețel de ceva, puteai depăși orice obstacol. Tocmai de aceea, despre rații Doamna Geta nu are multe lucruri negative de spus. Nu au fost niciodată o problemă pentru ea. Își amintește de alimentele care se vindeau doar la porție – pâinea, untul, uleiul, zahărul – și cum de multe ori nu le găseai pe toate deodată. I-ar fi ajuns mâncarea și fără schimburi, dar Doamna Geta nu se consideră genul de persoană care se mulțumește cu ce îi este dat. Era descurcăreață și avea relații peste tot. Era prietenă cu vânzătoarea de la alimentara unde era arondată. Era o prietenie legată pe bază de pachețel, desigur.

Mai ține minte cum, trimisă la instruire la București, s-a întâlnit cu membri de partid din întreaga țară și a făcut schimb de adrese cu ei pentru a-și putea trimite pachete unii altora. Ea pregătea mereu câte o cutie cu spray-uri și creme scoase pe furiș din fabrică și primea la schimb pachete cu săpun, ciocolată chinezească, cafea și alte bunătăți strecurate cu grijă din fabricile din toată țara. De la București a plecat nu doar cu noi contacte, ci și cu cafea, covoare și rude întregi de salam, toate lucruri prețioase care nu se găseau la liber în Cluj.

Toate aventurile s-au terminat cam brusc. Revoluția de la televizor a ajuns până la urmă să pătrundă și în lumea Doamnei Geta. Într-o zi, mai mulți muncitori au intrat în biroul directorului, s-au urcat pe masă acestuia și i-au cerut demisia. “Toți erau mari și tari atunci”, îi critică Doamna Geta. Pentru ea, directorul era un erou al clasei muncitoare, datorită căruia fabrica a mers mereu bine. Revoluția Farmec nu a durat mult, însă. Directorul și-a recăpătat funcția în scurt timp. Pachețelele au continuat să circule până la venirea camerelor de supraveghere, apoi au dispărut complet.

Apele s-au liniștit deocamdată. Violența știrilor de la ora cinci este doar o amintire. Doamna Geta se ridică să ia mâncarea de pe foc. Și oala e „moștenire” de pe vremea Farmecului.