O poveste despre sărăcie și educație
E ora 9, e o dimineață friguroasă, telefonul spune că sunt –12 grade afară, dar se simt ca –16. În piața Mărăști, o fetița stă sprijinită de un stâlp și are de vânzare câteva borcane cu ceva ce par a fi legume. Stă cu mâinile în buzunar, nu are mânuși, iar părul ei blond iese ușor din geaca neagră, nu are nici căciulă. Are privirea îndreptată în jos, iar din când în când se mai uită la oamenii care trec pe stradă. La distanță de câteva minute, apare o femeie cu o fetită mai mică, pe care o ține strâns de mânuța ei și mai mică. Sunt o familie și vin aici aproape zilnic pentru a vinde legume la borcan, ca să mai câștige niște bani, pentru că altfel nu se descurcă.
Larisa are 7 ani și e în clasa întâi, urmată de Cristina care are 12 ani și e în clasa a cincea. Ele mai au 5 frați, cel mai mare dintre ei este paralizat la pat de când s-a născut, încă o surioară în clasa zero și trei la grădiniță. Pe mama fetițelor o cheamă Melinda și pentru că nu lucrează, serviciul ei este să aibă grijă de copii și să mai facă un ban prin ce poate. Cristina o ajută și consideră că e de datoria ei să-și ajute mama, fiind cea mai mare dintre fete.

„Cercul Sărăciei”
„Așa am fost și noi în copilărie, ca ele, am muncit, că no…la noi pe vremea lu’ Ceaușescu numa’ tata lucra”, spune Melinda în timp ce se uită în jos și-și mișcă picioarele deasupra betonului înghețat. „Lucra în mină, și cum mama e nevăzătoare și nu pute.. și vă daț’ seama, cu un salariu numa’ să trăiești… n-aveam ce să facem”.
La fel ca și atunci, familia trăiește din ce mai face Melinda și dintr-un singur salariu, cel al soțului care lucrează în construcții, dar „la noi îi mai greu acuma pe timp de iarnă…ca el lucră în construcții și nu prea lucră iarna că nu are la ce, lunile astea până vine căldura iară îi greu, apoi și vara îi la patruzeci de grade, dar n-are ce face”.
Fetele sunt în vacanță acum și pot să vină cu mama lor ca să o ajute să mai facă un ban. „Amu venim din Florești, la opt și zece am avut autobuzu’. Venim cu două, cu douășasele până în Parcu Mare și cu treizeciule până aici. În Mănăștur nu se poate… că îi plin, îi plin de poliție. Și p-aci mai vin și ne ascundem, ne facem na… cumpăr cu cincizeci de lei patru kile de hrean și iese de două milioane, amu cu cât dau pe borcane, un milion, un milion și ceva. Îi bun, cumpăr mâncare așa de la o zi la alta, că-s scumpe.”
În România, pare că sărăcia a ajuns un cerc vicios, din care tot mai puțini dintre noi reușesc să iasă. Un studiu realizat de Organizația Salvați Copiii, împreună cu Avocatul Poporului, arată că peste 32% din copiii din România trăiesc sub pragul sărăciei, iar aproximativ 21,5% din ei trăiesc în condiții materiale extrem de precare, acest procent reprezentând cea mai ridicată rată din UE, unde media este de doar 5,9%.
„Școala îi musai”

Fetele se joacă cu o cană de ceai fierbinte și o mută de la una la alta, încercând să soarbă încet din el, fără să se frigă. „Și dacă le place și dacă nu, tăt trebuie să meargă că n-au ce face”, spune Melinda râzând la fetele care aproape s-au ars cu ceaiul. „Eu le-am tot zis că școala îi musai, să aibă o facultate, o școală cu ceva de lucru în mână, că îi musai, școala îi musai”. Larisa se tot foiește și spune că-i place în clasa întâi „apoi numai foarte bine are, și cea mare are tri de opt și-un zece până acuma”, spune mama cu un glas mândru. „O învățat bine, cu toate că mă ajută și pe mine mereu”. Melinda are doar opt clase, și nu-i mai ajung ca să se angajeze. Vrea ca fetițele și băieții ei să învețe și să facă ceva cu viața lor, să nu aibă soarta ei.
Lipsa de educație este primul factor care contribuie la sărăcie, și tot cel care o menține. Se creează un cerc vicios al sărăciei pentru că cei săraci nu merg la școala, iar atunci când cresc și devin adulți, lipsa educației îi împiedica să iasă din sărăcie. Melinda a înțeles că singura șansă pentru copiii ei este educația. Deși în urma unor promisiuni nenumărate, nu pare că autoritățile competente ar fi înțeles același lucru.
Legea educației naționale prevede încă din 2011 faptul că Guvernul României este obligat să acorde cel puțin 6% din PIB pentru Educație. Rezolvarea problemei educației ca factor ce contribuie la sărăcie este una dintre cele mai discutate subiecte și în același timp, cea mai mare provocare a societății noastre, pentru care guvernul actual a decis să aloce 2,7% din PIB, cel mai mic buget pentru Educație din istoria recentă a României.
„Cum vrea Dumnezeu”
Fratele cel mare al fetelor are 15 ani și s-a născut paralizat, nu poate nici să meargă, nici să vorbească. Mama își prinde fetița mică în brațe, își freacă picioarele de asfalt din nou și oftează, lăsând în urmă o dâră de abur fierbinte.
„Ne descurcăm greu vă daț’ seama, da’ n-avem ce face… trebe să îi pun pempărs și medicamente nu-i mai dă, le-o oprit. Când m-am dus la comisie, am refăcut certificatul până la optișpe ani că mi-or zis că nu are nicio șansă…o zis că nu are rost să-i dea medicamente, numa’ să îi țină corpu cu medicamente? Amu depinde de el și de cum vrea Dumnezeu”
Oftează din nou, își mută privirea de la fetiță și se uită în zare, în gol. „La atâtea spitale m-am dus cu el cu gimnastică, și la București, și la băile 1 Mai, acolo îi un spital cu apă termală. Am încercat să-i operăm piciorușele, să umble măcar dacă nu vorbește, și-o zis că ne dă patruzeci la sută șansă să trăiască, dacă rezistă la anestezie. Apoi unde să mai semnez hârtia? să trăiască așa cum îi printre noi, așa cum vrea Dumnezeu… n-avem ce face”
Aproape 800.000 de persoane cu dizabilități au fost identificate în anul 2018, 97% dintre ei aflându-se în îngrijirea familiilor sau trăind independent (neinstituționalizate), iar aproximativ 3% din ei se aflau în instituțiile publice rezidențiale de asistență socială.
Melinda nu are doar copiii pe care trebuie să îi trimită la școala, ci și un copil cu handicap de care trebuie să aibă grijă din banii ei, pentru că statul nu o ajută. „Da’ nu au dat nimica pentru el, niciodată… amu nu-i mai dă medicamente că l-o oprit, da trebuie să-i iau pempărsuri. Trebuie să-i iau lui și la pitică, mai îi și copilul care face duminică trei ani. Ziua mai e cum e, l-am învățat la oliță pe cel mare. Îi mult la trei să pui pempărsuri, îi scump”
– Mami… mergem? spune Larisa cu glasul tremurând și mișcându-se ca să se lupte cu frigul
– Mergem mami, mergem.
Melinda se uită la ea și la Cristina, încuviințează toate trei și se pornesc spre casă. E ora 11, sunt tot -12 grade afară, iar pentru ele a fost o zi scurtă, au vândut cinci borcane cu legume și se îndreaptă spre casă, pentru că mâine vin din nou. Într-o țară în care statul o încurcă mai mult decât să o ajute, Melinda a găsit o soluție prin care să mai câștige un ban, să-și trimită copiii la școală și să îngrijească un altul uitat de stat.
