E luni, 6 dimineața și festivalul se închide. Și-a terminat programul și își lasă aparatul în birou. Pe scena de la Booha mai sunt câteva persoane dedicate atmosferei de festival. The Model mixează foarte fain și de suflet. I se alătură restul echipei de fotografi, deși nu vorbesc să se întâlnească. E unul dintre momentele spontane care-l alimentează.
Cere o mătură și începe să ajute la curățenie. În spatele lui vin persoanele responsabile și bagă în saci mizeria. El continuă să danseze și să se învârtă.
E lipsit de griji și bucuros să fie aici, acum.
„Lucrurile frumoase și mărețe se crează din spiritul de aventură și libertate.”
Gicu are 24 ani. E fotograf de evenimente. A crescut în Republica Moldova, dar a venit în România de la 15 ani. Îl trădează accentul din primele clipe ale convorbirii. Are o voce caldă și blândă. Vorbește deschis despre cine e și cine vrea să fie.
Fotografia i-a dat un punct de plecare. Haosul interior și exterior din viața lui l-a îndemnat să se descopere. A trecut prin tot felul de experiențe, de la depresie la iubire. Procesul l-a determinat să învețe că trebuie să devină un observator al său, să se separe de el însuși. A văzut lucruri cu care nu se identifica neapărat și a început o călătorie de cunoaștere.
Crede că cel mai important este să fii recunoscător pentru lucrurile pe care ți le dorești.
„Am crescut într-un mediu în care nici nu știam că poți să fii fotograf.”
Mediul în care a crescut, a făcut ca opțiunile să se limiteze la a fi fermier sau constructor. A vrut să devină pompier, vameș, veterinar. Încearcă să nu se atașeze de ceea ce face, să trateze acel lucru cu plăcere, cu iubire și dedicare. În cazul în care nu ar putea să continue, să fie împăcat cu ideea că e capabil să realizeze și altceva.
În Moldova a urmat Școala de Muzică și a făcut 7 ani de chitară. Experimenta diverse genuri și asculta muzică la greu. Pasiunea l-a ajutat să iasă din stări depresive și să-și recâștige încrederea în sine. Totuși, l-a lăsat cu o dorință de mai mult. Și-a dorit un aparat. Vedea cum fotografii surprind emoție și formează conexiuni cu oamenii pe care-i fotografiază. Când se gândea la ce ar putea transmite prin fotografie, simțea un gol. Își spunea că „dacă tu nu faci asta, ești incomplet.”.
La 15 ani a venit în Suceava să-și continue studiile. Era un copil foarte retras și rușinos. Încerca să treacă neremarcat. Se înroșea tot mai tare cu fiecare cuvânt pe care-l spunea. A dat de o lume în care se desfășurau evenimente, unde aveau loc concerte. În el exista o ardoare de a fi în centrul acțiunii, acolo unde oamenii se bucură, unde sunt nebuni, expresivi, unde nu judecă nimeni. Se lupta cu două mari energii interioare: una care-l ținea în zona de confort, în starea de singurătate și una care-l îndemna să ofere lucruri frumoase oamenilor și să descopere.
A reușit să-și ia un aparat și de acolo nu a mai existat cale de întoarcere. A mers la toate evenimentele și a fotografiat toate crâșmele. În interiorul lui se scria o părticică de istorie. Treptat, apăreau tot mai multe oportunități.
L-au contactat cei de la orașulsuceava.ro pentru o colaborare. Era cel mai mare site care se ocupa cu evenimentele locale la acel moment și i-a oferit atât posibilitatea de a fotografia oriunde, cât și vizibilitate.
Gicu era la liceu și devenea din ce în ce mai dificil să-și împartă timpul eficient. A lucrat cu ei aproximativ trei ani, timp în care a început să fotografieze și pentru Electric Castle, cu o acreditare de presă oferită de orașulcluj.ro.
La doar 17 ani își îndeplinea unul dintre obiective, cunoștea oameni pasionați și învăța meserie.
Fotografiile i-au fost postate, distribuite și apreciate de artiști și nu numai. Le-a trimis și celor de la Electric Castle câteva poze. Următorul an l-au chemat să facă parte din echipa oficială.
A aplicat de două ori pentru postul de fotograf din cadrul Biroului de Presă al Consiliului Național al Elevilor. Prima dată a fost respins pentru că textul lui nu era destul de convingător. Cea de-a doua încercare i-a adus un mandat de trei ani. A continuat să facă poze pentru ei chiar și după ce a terminat liceul. S-au schimbat chiar și regulamente pentru a-l ține aproape.
„Lucrurile la care doar îndrăzneam să visez, le-am realizat fără să-mi dau seama.”
Perioada care a urmat a fost una zbuciumată. S-au adunat multe: pe plan personal, la școală, dar și pe plan profesional. Încerca să evolueze pe partea de fotografie. Se străduia să strângă câte două-trei mii de euro pentru a-și cumpăra scule și un aparat.
Gicu își ia un moment de pauză. Povestește totul de parcă ar fi înapoi la 18 ani și arde în el dorința de a se afirma.
În clasa a XI-a și-a luat cel de-al doilea aparat. Era un motiv să ia atitudine și să nu mai caute scuze. Își dorea să facă lucrurile să se întâmple, așa că a dat mail-uri tuturor site-urilor de evenimente, festivalurilor și persoanelor cu care colaborase în trecut. Devenise tipul ăla insistent.
Într-un moment de limpezime a realizat că multe dintre dorințele lui s-au împlinit. A avut ocazia să lucreze cu trupe și să cunoască oameni pe care-i admira și iubea.
„Lucrurile se pot întâmpla, dacă-ți dorești și dacă pui mult suflet, dorință și credință.”
„Nimic nu e mai frumos ca momentul prezent.”
Imediat după Electric a început să colaboreze și cu Untold. Curând a venit și rândul festivalului Summer Well. Încercase într-un an să-i contacteze, dar nu a fost băgat în seamă. Gicu și-a dat seama de cât de multe nebunii se întâmplă „în spatele cortinei” și cât de dificil e uneori să nu uiți de tine și să mănânci. De asta nu le ține pică celor care nu-i răspund și să nu rămâne cu o frustrare.
În al doilea an de încercări, a găsit o portiță prin care putea comunica cu cei responsabili de festival. L-au acceptat. Se terminase Untold-ul pe la ora 5-6 dimineața, iar la ora 7 a luat trenul către București. Trenul era foarte plin de oameni care stăteau pe jos pe culoar. Și-a găsit loc între scaune și a dormit cu aerul condiționat la cap. A luat o răceală nasoală. Trenul a ajuns la ora 22 în gară. Nu avea unde să doarmă și a rămas acolo, cu oameni în vârstă care jucau Pokemon Go. Într-un final a găsit o cazare și după o zi începuse să meargă la Domeniul Știrbei, unde se ține Summer Well.
L-a fotografiat pe solistul trupei The Neighbourhood și s-a îndrăgostit irecuperabil de muzica lor. Poza lui a apărut și pe pagina lor. Experiența asta s-a îmbinat cu multă dorință, neliniște și satisfacție. Și-a ieșit din zona de confort și a făcut sacrificii pentru a ajunge în punctul în care să se întoarcă și bucuriile.
O vede ca pe o perioadă foarte mișto din viața lui pe care nu ar fi trăit-o dacă nu era fotografia.
„E datoria noastră să trăim momentul.”
Gicu e onest față de el și față de persoanele pe care le fotografiază. Pune mult accent pe conexiunea pe care o realizează cu cei din jur. În unele contexte, fotografiile trebuie realizate rapid, iar comunicarea stă la baza acestora.
Fotografia m-a ajutat să mă apropii de oameni și să empatizez mai mult cu ei și să-i înțeleg și, de multe ori, să le ascult poveștile și să încerc să redau asta.
Unul dintre momentele foarte importante pentru el are loc în photo pit. Acolo este locul de unde poate observa conexiunea care se formează între artist și public și poate simți bucuria și prezența oamenilor. Îl încarcă tot schimbul de vibrații, strigătele și muzica.
La un concert Iron Maiden, solistul intrase pe scenă. Gicu era în pit. O tipă din laterala lui începuse să plângă de fericire. Artistul o observase și începuse să cânte, în timp ce se uita la ea. Începuse să se audă și muzica cu tobele și riff-urile de chitară. S-a uitat și Gicu la ea și a început să plângă în timp ce-și ținea aparatul la ochi. Era un moment simplu, dar complex pentru oamenii de acolo.
A venit dintr-un punct al vieții sale care mai mult îl îngrădea social și l-a motivat să se implice foarte mult. Aseamănă traiectoria lui ca fotograf cu viața: să dai greș e perfect normal și nu trebuie să te lași descurajat de eșecuri.
„…să văd mai mult în cei ce văd, dar nu-i dau mare importanță.”
Prin stilul pe care l-a experimentat până în prezent a reușit să surprindă momente, poate chiar momente istorice în ceea ce privește festivalurile. Există partea fotografiei în care este inclus omul de rând, participantul la festival, unde se realizează o regăsire a sufletului cu artistul respectiv. Îi place acel moment în care se crează un void de timp și de spațiu, în care „tu ești și simți”.
Ceea ce speră să atingă prin fotografie e ca oamenii, când se uită la pozele sale, să simtă asta.
Vrea să-și ducă stilul într-o altă direcție, să atingă partea mai intimă a fotografiei și a oamenilor. Să le poată oferi oamenilor trăiri peste ani, când poate el nu va mai fi. Oricât de banală ar fi acea poză din punct de vedere vizual, semnificația și povestea din spatele ei să rămână cu oamenii pe care-i ilustrează. Aspiră la poze care să crească în valoare cu timpul și care, prin simplitatea și onestitatea momentului, devin mult mai relevante decât o poză de actualitate la momentul dat.
Faptul că doar persoanele din poză pot să-i ofere o relevanță pe care el nu ar putea e modul lui de a oferi dinamism relației cu fotografia.
Pasiunea cu care-și descrie planurile de viitor o întrece pe cea cu care vorbește despre ce a reușit să realizeze pe plan profesional. I se taie respirația, dar continuă să răspundă cu aceeași dragoste și dedicare.
A început un proiect pe fotografie cu un prieten foarte bun, Ciprian. Se numește bidif (bi different) și are ca scop experimentarea diferitelor tipuri de fotografie de evenimente în care e nevoie de mai mult de o persoană pentru a avea un rezultat bun, mai multe idei și mai multe mijloace de punere în practică a acestora. Au în plan și exploatarea unor arii diferite de conținut media, dar sunt în faza de documentare în prezent.
Nu-și dorește să adopte un stil de viață în care să se concentreze pe un singur aspect al vieții. Speră să evolueze pe mai multe planuri, printre care și cel spiritual și financiar. Sunt mai multe lucruri pe care ar vrea să le urmeze și să le experimenteze, să călătorească, să plece din țară. Însă contextul actual nu-i permite.
Pandemia și fotografia
Contextul actual al pandemiei de COVID-19 a făcut ca multe evenimente să fie amânate pentru o perioadă în care situația va fi mai puțin periculoasă. La nemulțumirea participanților se adaugă imposibilitatea unor oameni de a lucra. Printre aceștia se numără și fotografii care aveau în plan festivalurile mult așteptate și alte evenimente importante.
Pe Gicu l-a afectat foarte mult situația actuală. Avea patru evenimente programate doar în luna mai, pe lângă altele care ar fi putut să apară. Unele s-au anulat, altele s-au amânat.
O ia ca pe o oportunitate de a învăța și încearcă să nu se piardă în ideea că „nu mai este, sunt bulit, nu mai fac bani.” Ia ce e mai bun din momentul ăsta și trăiește în ideea că toate lucrurile se întâmplă cu un motiv. E conștient că dacă se supără sau nu, nu sunt multe lucruri pe care le-ar putea schimba la nivel de oraș, țară, lume. Sunt lucruri pe care le poate schimba la nivel personal și care-l pot ajuta să evolueze.
Face parte din meseria lui să identifice eventualele oportunități de viitor. E de părere că o mare parte dintre evenimente precum festivalurile, n-o să se mai întâmple în acest an. Când situația se va calma, oamenii care-și vor permite să angajeze un fotograf, vor căuta mai multă autenticitate.
Lucrurile ușor, ușor o să-și revină la normal. Doar că, ca și piață,(…) o să se filtreze un pic, o să se rerefieze aerul. O să rămână cei care sunt mai relevanți prin prisma calității muncii lor sau prin prisma modului în care sunt ei ca oameni.
Gicu Boboc este o persoană care încă se caută pe sine și e deschis spre orice experiență. Caută răspunsurile în interiorul lui și e ferm convins că întâi trebuie să fim buni și înțelegători cu noi înșine, apoi cu cei din jurul nostru. În accepția lui există un geniu în fiecare dintre noi, iar asta nu înseamnă să fii de om de succes, ci să găsești acea sclipire.