Mă gândesc adesea la câte povești se ascund pe străzile Clujului, câte zâmbete, câte cuvinte se aud de la ferestrele blocului. În Cluj s-au adunat toți, din toate colțurile. Dacă am putea să-i auzim pe toți vorbind despre dureri și frici, Clujul n-ar mai părea un oraș atât de vesel.
Pe timp de pandemie, când majoritatea oamenilor sunt închiși în casă, îmi amintesc tot mai des de prietenii mei din Cluj. Fiecare a rămas ba pentru locul de muncă, ba din frica de a-și infecta mama bătrână și sensibilă, ba pentru câine sau pisică. Elena a rămas în Cluj pentru că nu a vrut să se întoarcă acasă. Nici n-are la cine și nici nu vrea. Clujul e scump și stă stresată cu banii, stresată că șomajul tehnic nu e de ajuns și speriată de proiectele de la facultate și de sesiunea online, dar acasă nu s-ar întoarce.
O sun săptămânal pe Facebook, să o mai văd la față și să o mai întreb cum e viața la Cluj. I s-au mai accentuat micile riduri de expresie din jurul ochilor, probabil de la nesomn, însă pare veselă. Îmi spune că învață și că îi place, dar parcă n-are chef.
Elena este unul dintre copiii căror li s-a insuflat de mici că bătaia este ruptă din rai. Am crezut că părinții noștri sunt ultima generație de copiii educați cu șlapul și cu coada de mătură, dar ne-am înșelat. Acum este de neacceptat să-ți lovești copilul, până și să țipi la râzgâiat pare că devine o problemă majoră. Acum toate mămicile și toți tăticii au cărți de parenting și se întreabă cum să fie perfecți ca să nu-și strice copilul la cap. Totuși, unii au apucat să-i strice.
Rar îmi vorbește despre tatăl ei, rar îl amintește în conversații, iar și în acele rare momente îmi spune că nu-l suportă. Elena are o soră și un frate, s-a născut și a crescut în Constanța, are douăzeci și unu de ani împliniți și viața i-a fost marcată de bătăile primite de la taică-su. Cu sora ei nici în ziua de astăzi nu se înțelege, cu frate-su avea o relație bună când erau mici. “M-a învățat să cos ca să le fac haine păpușilor”, îmi spune răzând. Elena nu a avut o situație financiară bună și s-a mutat de la școală la școală, îmi spune că ei îi plăcea mult să învețe, dar faptul că se muta constant i-a afectat rezultatele în timp. “Spațiul meu de învățat era strâns”, zice și gesticulează ca să-mi arate un spațiu mic, “Toată lumea era peste tot!”
E suspicioasă cu privire la tatăl ei și banii primiți de la muncă, este convinsă că el își dădea banii pe altceva, nu pentru familie. “Era în armată, ceva ofițer. Ne zicea că avea un salariu foarte mic, era imposibil!”
Elena îmi spune că taică-su i-a zis mamei s-o avorteze, că n-aveau bani să crească trei copii. Își amintește vag când a început să o lovească, asta fiind pe la 10 ani când mama ei a plecat în Italia, iar el a rămas acasă să le fie și mamă și tată celor trei copii ai lor. Începe să-mi spună că poate asta l-a determint să devină abuziv, poate responsabilitatea prea mare, dar apoi se întrerupe, zâmbește în timp ce oftează și adaugă repede: “Nu-i caut scuze!”. Râde când îmi zice că ea a fost copilul cuminte și nu și-o lua prea des, dar evită contactul vizual cu mine. Își amintește cel mai bine ultima dată când a lovit-o pe ea și un episod în care fratele ei a primit bătaie.
“Era absurd. Ultima dată aveam șaptișpe sau optișpe ani. Aveam o tigaie nouă și am folosit o spatulă ca să-mi scot ouăle din ea. M-a lovit peste ochi, mi-a spus că nu îi zgârii eu tigaia nouă. Atunci i-am spus că o să fie ultima dată când dă în mine. La fratele meu a fost rău. El a avut probleme cu drogurile și a vândut ceva din casă ca să-și poată lua iar droguri. Când a aflat, l-a bătut cu papuci, cu țeava de la aspirator, cu coada de la mătură, cu toate obiectele din casă! Nu se oprea, efectiv!”
Când vorbește pare foarte detașată de situație, dar se uită în sus și își plimbă ochii în stânga și în dreapta. Nu prea știe cum să abordeze subiectul, ce să-mi zică, dar încearcă și își dă drumul la gură la un moment dat. Elena nu a fost marcată doar de un abuz fizic ocazional și absurd, ci și de un abuz psihologic care a afectat-o pe termen lung. Ea nu avea voie să facă nimic în felul ei, decât cum ar fi făcut taică-su, pentru că numai el știa să facă bine. Nu avea voie să facă sporturi pentru că, în opinia lui, erau lipsite de însemnătate. Nu i-au convenit niciodată prietenii ei, mereu îi spunea cu cine avea voie să stea și cu cine nu. Îmi spune că îi plăcea să dețină controlul. Când a crescut și a ajuns la liceu, Elena nu știa cum să-și facă prieteni sau cum arăta o relație normală între două persoane.
Își amintește și de situații în care tatăl ei a fost infidel și îmi vorbește cu un fel de repulsie în voce, mijindu-și ochii:
“L-am auzit vorbind cu o femeie la trei dimineața, când era mama plecată. Era așa…flirta! Am auzit puțin din conversație, dar îți dai seama după tonul vocii. Când mergeam pe stradă, se uita după femei, nici măcar nu se ascundea. Foarte des făcea glume cu tentă sexuală.”
Acum, Elena a scăpat de toate. După ce a terminat liceul în Constanța, a fugit la Cluj și a dat la o facultate la care a renunțat ulterior. S-a pus singură pe picioare, a lucrat și încă lucrează ca ospătar. A renunțat la prima facultate și, un an mai târziu, a dat la Psiho-pedagogie specială, o specializare care o încântă foarte mult. Îmi recunoaște că îi era frică de reacția tatălui ei când avea să-i spună că renunță la facultate. Am întrebat-o dacă a ales psihologia din cauza celor întâmplate cu tatăl ei. Îmi răspunde fără să ezite:
“Cred că toată lumea care dă la psihologie este influențată de condiția personală.”
Părinții Elenei sunt în Anglia acum, mai vorbește numai cu mama ei care s-a operat recent de cancer la sân. Are o relație bună cu mama, care adesea era mediator în conflictele cu taică-su, dar nu voia nici ea să scoată ce era mai rău din el. Acum mama ei s-a mutat de lângă soțul care îi afectează recuperarea, iar acesta caută țapi ispășitori în copiii lui. Îi trimite mesaje Elenei în care îi spune că ea nu mai are ce căuta în Constanța. După două zile își cere scuze, spunând că cea mai mare comoară pe care o are în viață sunt odraslele lui. Elena pare că a renunțat să-și mai bată capul, îl ignoră sau îi răspunde ironic.
“Acum sunt fericită cu mine. Mă sperie faptul că poate o să fiu prea protectivă cu copiii mei. Mă sperie că poate o să devin și eu violentă cu copiii mei.”
Mai discutăm despre problemele recente, ea își ia orezul de pe foc. E vegană acum pentru că îi face bine la ten și se și simte mai bine, și-a schimbat stilul de viață în Cluj. Povestim despre mine, despre ploaie și despre faptul că oricât de mult îți place facultatea la care ești, parcă tot ți-e lene să faci proiecte. Finalul conversației se apropie și ne spunem că abia așteptăm să ne vedem, că merg la Cluj și eu să-mi reiau viața. Din sânul familiei mele, din casa mea părintească superbă, îmi mai permit să o întreb un singur lucru. O întreb dacă ar fi venit la Constanța, acasă, dacă părinții ei nu ar fi fost în Anglia acum.
“Nu m-aș întoarce acasă”, îmi spune scurt și trist, fără să stea pe gânduri.