Mersul pe jos nu face doar piciorul frumos
,,Am descoperit o altă lume…”
Mersul pe jos este, pentru mine, un lucru de care nu m-aș mai putea dispensa, e cea mai bună activitate de autocunoaștere, e timpul meu cu mine[…].
Dacă vrei, e un portal către libertate. Așa îmi place mie să îi spun. E o conexiune cu mine însămi extraordinară. Am devenit mai disciplinată, mai ordonată în decizii, în gânduri, dar mi-am păstrat acea doză de poezie, care îmi permite să mai visez.
Claudia Senescu este o ,,persoana obișnuită”. S-a născut în Buzău, are 42 de ani, iar de 20 de ani locuiește în Brașov. Pasiunile Claudiei sunt muzica, fotografia și… mersul pe jos, iar cea din urmă i-a schimbat viața. Este mamă a doi copii: unul de 20 de ani, de altfel, autorul acestui portret, al cărui nume îl cunoașteți deja (cum să nu îl cunoașteți?) și fratele geniului creativ, Ștefan, de 15 ani.
Am o relație specială cu ploaia, nu aș putea trăi fără cafea, pepene roșu (harbuz, cum îi spunem noi în Moldova) și îmi plac oamenii. Cred că am dezvoltat un simț fin în a recunoaște oamenii de calitate și de a-i aduna în jurul meu. Nu am niciun merit pentru asta, dar am fost norocoasă să interacționez cu oameni de la care am avut mereu câte ceva de învățat.
Pe lângă beneficiile stării generale de sănătate, mersul pe jos (prin reducerea stresului și prin momentele petrecute reflectând asupra propriei vieți), i-a deschis noi orizonturi Claudiei, determinând-o să facă o schimbare curajoasă în carieră: s-a angajat la un post de radio local (având propria emisiune), după ce a profesat ultimii 15 de ani în optometrie, renunțând cu totul la vechiul ei domeniu de specialitate.
Pe 12 februarie 2018, am plecat de la serviciu pe jos, era zăpadă, o vreme superbă, de altfel. Aveam niște ghete cu toc gros și cei 5 km până acasă, i-am parcurs ușor și cu plăcere. Mergeam pe jos și mă gândeam. Când am ajuns acasă, alor mei, obișnuiți să ajung cu taxiul în 10 minute, le-am spus că am venit pe jos. Mă simțeam cu mintea aerisită, toate mi se păreau mai clare și mai simple. Văzând cât de bine îmi face mersul pe jos, a doua zi am continuat. Și a treia, a patra și tot așa. Așa a început totul.
La început, mergeam câte 5 km, de la serviciu până acasă, de obicei. Apoi, am început să fac câte un mic ocol și să cresc distanță.
Precizez că nu merg zilnic, până la epuizare, pe distanțe foarte mari. Media mea zilnică este de 20.000 de pași. Dar, din când în când, mi-am propus să ating niște recorduri personale, iar până acum, am reușit să ating performanța de 80.000 de pași (aproximativ 57 km), în 2019.
Fiecare trebuie să își găsească motivația.
Pentru că pentru fiecare om în parte e diferit. Și da, e nevoie de timp. Dar cred că orice om care își dorește să meargă pe jos, poate să facă asta. Nu există „nu am timp”. Nu. E vorba de reorganizare. Două ore pe zi pentru tine găsești, dacă vrei. Eu am mers și pe ploaie, fără umbrelă, ore în șir, dar, cum spuneam, eu iubesc ploaia. Îmi pun căștile în urechi, aleg muzica mea dragă și merg. Următorul record pe care vreau să îl înregistrez m-am gândit să fie într-un oraș nou. Frumos și destul de mare pentru ceea ce mi-am propus, să pot face 100.000 de pași fără să mă învârt în cerc…walk for fun!
Doar câteva din priveliștile Claudiei…
Îmi doresc tare mult să ajung la 100.000 de pași. Dacă reușesc asta, voi fi capabilă de orice luptă. Am prieteni cărora li se pare lipsit de sens ceea ce fac, dar am și prieteni care au înțeles despre ce este vorba. Simona, de exemplu, prietena mea din facultate, este omul care îmi este alături zi de si și care crede cu tărie în mine. Familia mea. Oameni care se știu și cărora le mulțumesc că au fost și sunt în continuare o motivație pentru mine. Le sunt recunoscătoare și nu voi uita că de la ei am luat startul. Și îl dau mai departe. Pentru că dar din dar… Am făcut o pauză destul de mare cu mersul pe jos din cauza situației actuale, dar de câteva zile l-am reluat, cel puțin când merg la serviciu.