Auzim deseori că educația vine de la părinți. Dar ce se întâmplă cu cei care își văd părinții doar de câteva ori pe an? E vorba despre copiii ai căror părinți pleacă în străinătate, să muncească. În cel mai bun caz, doar unul dintre părinți e plecat, în timp ce celălalt rămâne acasă. Alteori, însă, copiii rămân cu rude îndepărtate sau chiar singuri.

Am vrut să aflu prin ochii unui tânăr cum a fost să te crești singur. Astfel am ajuns la Carla. Carla Pantoș are 21 de ani și e studentă în anul III la FSEGA, în Cluj-Napoca. Când m-a văzut, mi-a zâmbit și și-a dres vocea. Carla stă fără părinți din clasa a cincea. Locuia, pe vremea aceea, cu mătușa ei. Apoi, în clasa a opta, s-a mutat singură într-un apartament cu două camere.

Carla acasă, înainte de plecarea părinților ei

Despre trecutul ei spune că îi e ușor să vorbească, că nu i se pare vreun secret sau ceva ce nu poate fi spus. „A fost distractiv”, îmi spune după o pauză. Din clasa a cincea și-a zis că nu are motive să fie tristă. „Am crezut de atunci că o să fie… diferit de cum trăiesc alții.” Atunci când se gândește la partea neplăcută a statului singură, își amintește doar de momentele în care trebuia să curețe toată casa sau să plătească facturile.

„În rest, mie chiar mi-a plăcut. Toată lumea se uita la mine cu niște ochi triști, ca și cum m-ar fi întrebat: Nu te simți abandonată? Nu ești supărată? Nu! A fost foarte fain. Știu că multora nu le place să stea singuri, însă mie mi-a plăcut. M-am simțit liberă.”

În clasa a opta a început să fumeze dintr-o joacă. O prietenă luase niște trabucuri de acasă și le-a dus cu ea într-o zi să se distreze cu fumul. După ce trabucurile s-au terminat, au cumpărat niște țigări, „doar pentru a continua jocul”. Prima din grup care a învățat să „tragă în piept” a fost Carla. Știa ea de undeva că primele dăți în care fumezi, tușești. Dar ea n-a tușit. S-a oprit o clipă și a început să râdă în timp ce-mi povestea întâmplarea. „Ăla a fost momentul în care mi-am zis: Panti, ăsta-i un semn.” Apoi s-a ridicat de pe scaun și și-a aprins o țigară.

După școală, de Carla dădeai ori acasă la bunicii ei, ori la vreo terasă cu prietenii. „Aveam mulți prieteni pe vremea aia, eram mereu cu cineva, pe undeva.” Cu părinții ei vorbea în fiecare zi, însă aveau doar conversații scurte. Crede că e „în regulă” că s-a întâmplat așa, pentru că a avut timp să înțeleagă cine e fără ca cineva să o îndrume.

Carla în Cluj

„Eu n-am vrut să mă victimizez. Îi auzeam pe alții că se simt abandonați și pot înțelege. Mai ales pentru cei care erau foarte apropiați de părinți înainte să plece; înțeleg că e greu. Dar dacă n-ai fost niciodată apropiat de părinți, e mai ușor – nu simți că e ceva nou să fii singur.”

În ciuda faptului că ei i-a plăcut libertatea, zice că nu ar vrea ca în viitor copiii ei să crească așa. Dacă ar fi să se mute din țară, s-ar muta cu tot cu familie, să se integreze în comunitatea nouă în care ar merge. „N-aș face eu o navetă de sute de kilometri. Cum să fim în două părți în același timp? Nu merge.”

Când era încă în școală, își vedea părinții de câteva ori pe an. După ce a terminat liceul, mama ei și-a găsit de lucru în orașul natal. Însă acum Carla nu se simte legată de nimic din locul în care a crescut. Acasă nu are pentru ea nicio conotație emoțională, „acasă e doar o casă”.

„Oricum lucrurile s-ar fi schimbat”

De acasă, din Bihor, a mers la Cluj la facultate. Și-a spus că nu vrea să stea la cămin în niciun caz și și-a căutat o chirie. S-a împrietenit cu o fată la înscrieri și când a început facultatea s-au mutat împreună. Li s-au mai alăturat alte 3 fete pe parcurs. Carla avea camera ei. Nu i-a plăcut să-și împartă spațiul cu altcineva. După doi ani, însă, a simțit că trebuie să facă o schimbare și s-a mutat singură, din nou. „Cea mai bună alegere din viața mea!”, îmi spune în timp ce râde puternic.

Cazul Carlei nu e izolat. Cu toate că dreptul la familie este un drept consituțional, mulți copii din România sunt nevoiți să crească singuri. Absența părinților înseamnă de multe ori lipsa protecției și lipsa susținerii morale. Numărul copiilor cu părinții plecați în străinătate era, în 2019, 91.345, potrivit ANPDCA. Dintre aceștia, 15.858 aveau ambii părinți plecați peste hotare, iar 27.001 erau complet lipsiți de grija părintească.

Monica Lerinț e psiholog și mi-a explicat mai multe despre ce înseamnă pentru un copil ca părinții lui să fie departe. „E, bineînțeles, diferit de la caz la caz. Însă sunt traume cu care copiii rămân.” Vârsta copiilor, genul lor, relația pe care o aveau cu părinții – toate contează pentru a observa felul în care se schimbă comportamentul celor aflați în această situație.

„Trebuie să ținem cont aici de contextul sociologic: băieții sunt deseori încurajați să nu își exprime sentimentele, să nu plângă, în timp ce fetelor li se spune să-și exprime emoțiile.” De obicei, cea mai afectată nișă din viața oricărui copil în această situație este performanța școlară. În cazul băieților se observă frecvent absentismul, participarea redusă la ore și incapacitatea de a se concentra. Felete simt mai acut, de multe ori, sentimentul de abandon, care le face să fie mai anxioase, să se izoleze și să aibă rezultate nesatisfăcătoare la școală.

fotografie de Kat Jayne de pe Pexels

„Își găsesc refugii uneori în droguri. Alteori sunt fete care se atașează de un băiat și se căsătoresc devreme, pentru a suplini deficitul de afecțiune. De aceea putem vorbi și despre o rată crescută a abandonului școlar.” Mi-a povestit apoi cum, acum mult timp, întâlnise o fată ai cărei părinți plecaseră în străinătate. Le-au spus copiilor că vor să facă bani să-și construiască o casă, să aibă fiecare camera lui. La momentul respectiv, fata spunea că înțelege motivele părinților săi: aveau nevoie de bani. După câțiva ani, însă, părinții încă nu se întorseseră acasă. Fata își găsise un băiat pe care-l plăcea și cu care voia să se mute. „Se pregăteau să facă o casă, dar acum cine să mai stea în ea?

Uneori, copiii sunt lăsați cu bunicii, care nu reușesc să se impună. Alteori, mai mulți frați sunt lăsați singuri, iar cel mare trebuie să ia rolul părintelui. „Dacă doar un părinte e plecat, e rău pentru cuplu, pentru că probabil celălalt își va găsi acolo pe altcineva, dar e mai bine pentru copii. Dacă amândoi sunt plecați, e bine pentru cuplu, dar e rău pentru copii.”

Legăturile, însă, pot fi menținute cu efortul ambelor părți. „Dacă părinții vorbesc cu copiii lor în fiecare zi despre lucruri importante pentru ei, există mari șanse ca relațiile să nu se degradeze foarte mult.”

Nici pentru părinți nu e ușor să plece

În căutarea mea de a înțelege mai bine fenomenul, am cunoscut-o virtual pe Ramona Haș. A fost plecată din țară pentru aproximativ patru ani și jumătate. Atunci când a plecat prima dată, fiica ei, Gianina, avea 13 ani. O lăsase pe Gianina cu bunica ei, dar „ulterior a stat și s-a descurcat singură”. Deși vorbeau zilnic de mai multe ori, cele două au resimțit absența celeilalte. „La revenirea mea, relația dintre mine și fiica mea se răcise semnificativ, nu mai eram atât de apropiate, simțeam că ea nu vrea să își arate sentimentele. Era mult mai matură decât trebuia să fie la acea vârstă.”

sad kid
fotografie de Kat Jayne de pe Pexels

„Pe termen lung, cred că cei care sunt în aceste situații se simt, uneori, mai puțin iubiți și apare o oarecare bariera între ei și părinți care nu mai poate fi depașită, din păcate, niciodată.” Însă mama Gianinei e optimistă: spune că, măcar, fata ei nu va face la fel în viitor.

Am vorbit, apoi, și cu Gianina. E în primul ei an de facultate, după ce și-a luat BAC-ul cu notă mare. Crede, acum, la 19 ani, că e mai puternică din punct de vedere emoțional și că a învățat să își controleze emoțiile și sentimentele. „Am învățat că lucrurile nu sunt mereu așa cum ne dorim, dar în final totul va fi bine.” Mi-a spus și că apreciază mai mult timpul petrecut cu cei din jur; timp pe care îl consideră „prețios”. „Mi-am promis mie însămi că nu îmi voi supune copiii la același lucru.”

Pe unii, singurătatea îi doboară. Pe alții, îi determină să se caute

Carla își încheie hanoracul și mă privește direct. În legătură cu viitorul ei spune că nu are încă niciun plan. Într-o zi normală, pe Carla o găsești la jobul ei, unde e Assistant Manager. Sunt zile în care ajunge prima și pleacă ultima de la lucru și nici măcar nu e tura ei. Speră să se reîntoarcă curând în S.U.A., unde a fost cu Work&Travel. Și cu toate că „acasă e doar o casă” pentru ea, se gândește că undeva, cândva, se va așeza alături de oamenii pe care îi va iubi, într-un loc al lor.

Carla în S.U.A.
Carla, în locul în care vrea să se întoarcă