Mâinile ne tremură. Și mie, și lui. E atât de mult timp ce ne desparte și totuși, ne putem întâlni. Când traversăm cu viteză zilele, așteptând mereu un sfârșit de săptămână, o vacanță, un an mai bun, uităm că pentru alții timpul s-a oprit în loc demult. Benjamin Varga, veteran de război, a rămas și azi cu gândul acolo. „Te trezești așa, cu fiorii aceia în fiecare zi”.
înainte de a înțelege
În anul 1914, acum „o viață de om”, în orașul Petroșani se năștea Benjamin. Era seară, ora 20:00, vânt puternic și stele multe, după cum își amintește perfect de la mama lui. 7 octombrie, o zi de toamnă, de unde crede că îi provine adânca nostalgie pe care o poartă de ani de zile. „Era frig atunci, așa îmi spunea ea. Acum e frig mai mult aici” și își apasă ușor cu palma pieptul. Acum, la 106 ani are un zâmbet lung când vorbește despre copilărie, de parcă ar fi fost ieri. Treptat, realizez că a fi copil în anii ’20 e o altfel de experiență decât acum. „Am avut o viață frumoasă și m-am bucurat tot timpul de natură, de munți, de mare, de culorile ei. Poate ăsta e secretul longevității mele.” Benjamin e ceea ce se cheamă un om frumos: vorbește calm, privește oamenii în ochi, își întoarce constant privirea spre cer, să verifice, parcă, dacă soarele e încă acolo.
Războiul și ceea ce nu ne învață orele de istorie
Benjamin ascunde mii de povești în spatele părului cărunt și al feței încrețite, dar cel mai bine îl definește experiența războiului. Când vorbește despre el își închide ochii. Așa se simte mai aproape: de trecut, de sentiment, de el- cel ce era atunci. A luptat în cel de-al doilea Război Mondial, unde a fost rănit grav în anul 1942 la Kotelnikovo, la aproximativ 70 de km de Stalingrad, unde credea că nu va scăpa cu viață, dar bucăți din inimă, gândul și dorința de a descoperi lumea în continuare, l-au determinat să continue. La 22 iunie 1941, când România intra în război de partea Germaniei naziste împotriva Uniunii Sovietice, Benjamin Varga a luptat în zona de conflict, Transnistria. În spatele desenelor și schițelor de pe front se ascund drame despre care Benjamin și toți cei rămași alături vorbesc cu ochii înlăcrimați. Știm atât de multe despre război, dar despre oameni? Despre curajul și spiritul lor de sacrificiu nu se vorbește la orele de istorie. Ne mai rămân doar ei, veteranii de război, depozitari ai unor momente de răscruce în lume.
„Războiul e cu mult mai urât decât se vede la cinematografie, oamenii mor zvârcolindu-se, nu mor elegant ca în filme, ci smulgând cămașa de pe tine de durere. Ploua cu bombe, iar la un moment dat, una a explodat lângă mine și m-a rănit grav la picior, moment în care mi-am zis: No, ai terminat războiul, Varga…până aici ți-a fost. Nu mai puteam merge, mă cățăram în patru labe dintr-un crater de grenadă în celălalt.”
Cântecul al cărui ecou încă se aude
Benjamin Varga e convins că ceea ce a contat în război a fost experiența, agilitatea, capacitatea de a rămâne prezent, chiar și atunci când gândul îți era departe. Iar cine nu le avea, a plecat cu ele învățate. Chiar el citise în romanul „Nimic nou pe front de vest” de Erich Maria Ramarque, că cel mai sigur adăpost e craterul bombelor, iar asta l-a salvat. Dacă acum războilul pare un film de groază, atunci se resimțea cu adevărat apocalipsa. Când s-au retras rușii, se afla într-un orășel rămas ruină, numai case dărâmate, dar de undeva, un megafon funcționa și cânta un cântec de cătănie al soldaţilor ruşi, „Katiușa”. Benjamin îl fredonează, iar eu îl aud. Îi circulă prin vene, mie în piele.
A vedea și a înțelege
„Când ieșeam din oraș, am văzut un șir lung de cadavre întinse pe jos și o santinelă, probabil stătea acolo până îi strângea pe toți. Noi ne miram de ce cadavrele aveau capul mare, foarte mare, iar santinela ne-a explicat că era din cauza căldurii. Unul din cadavre avea o carte poștală de front în buzunar și îmi era milă de el, gândindu-mă că a scris familiei și nu a mai apucat să o trimită”.
Benjamin are doi copii și patru nepoți. În fiecare zi, le trimite un bilet. Față în față cu un posibil destin al tău, conștientizezi altfel ce înseamnă viața. Mai intens, înțelegi moartea. Te aștepți să fie ceva spectaculos, unic, izbitor. Dar în fața ta, se aliniază în șir. Atunci, realizezi că tu, clipind și respirand, ești singurul spectaculos, unic, izbitor.
Lecția speranței
„Meseria de jurnalist e tare frumoasă, mi-ar fi plăcut să o fac și eu, o lume întreagă citește și ascultă ce spune un jurnalist. În plus, cunoști foarte mulți oameni noi” mi-a spus Benjamin Varga. În schimb, pictor și artist fotograf, veteranul și-a descoperit talentul pentru desen încă din copilărie și de atunci nu a încetat să creeze. După război, a lucrat la Studioul de Desene Animate București, ca și director. A avut un foarte bun parteneriat cu marele geniu al cinematografiei româneşti Ion Popescu Gopo, împreună cu care a câştigat la 17 mai 1957, la Cannes, marele premiu „Palm d’Or”, primul pentru România, cu filmul de scurt metraj „Scurtă istorie”. Este membru al Asociației Artiștilor Plastici Mureș din anul 2005, are peste 300 de lucrări de pictură și a participat la expoziții de grup și colective în Sala de expoziții „Unirea”.
„În viață trebuie să ai un plan, iar apoi să te străduiești să-l urmezi”
Lucrări realizate de Varga Benjamin 