Termenul „daddy issues” este și a fost folosit foarte des în justificarea comportamentelor sexuale și relaționale feminine, deși majoritatea oamenilor care utilizează acest termen nu îi cunosc, în realitate, sensul. Acest concept a devenit atât de popularizat, încât a depășit stigmele sociale și a fost transformat într-un trend estetic. Ideea de „daddy issues” a fost puternic romanticizată, deoarece pune individul într-o sferă vulnerabilă, submisivă, ușor de manipulat.
Dar ce înseamnă, de fapt, „problemele cu tăticul”? De unde provine această idee? Complexul tatălui este un complex psihologic teoretizat de Freud, care, inițial, se referea la relațiile defectuoase dintre tați și fiii lor. În ciuda acestui fapt, complexul tatălui este astăzi mult mai des asociat cu relația dintre fiice și tații lor, deseori sexualizată. În ceea ce privește definiția acestui termen, el este deseori asociat cu provocările psihologice care rezultă dintr-o relație absentă sau anormală cu tatăl cuiva, care se manifestă adesea prin neîncredere sau dorință sexuală față de bărbații care pot prelua rolul unei figuri paterne. Deseori, în loc de a problematiza „problemele cu tăticul” , multe persoane folosesc acest termen într-un mod care minimalizează problemele de atașament ale femeilor.
Dar care sunt efectele acestui complex asupra vieții de adult și a modului de comunicare interpersonală? Am conversat în acest sens cu V. și B., persoane care s-au confruntat cu aceste relații defectuase cu tatăl lor, fie că este vorba de absență, abuz psihologic sau sexual, sau orice alt tip de comportamente deviante.
V. are 22 de ani, însă o mare parte din viața lui a fost petrecută fără sprijinul tatălui său. Părinții săi au divorțat când el era încă în școala primară, iar tatăl și-a format o nouă familie. Mama sa a preluat treptat multe dintre atribuțiile tatălui, dar, în ciuda eforturilor, golul din viața lui V. nu a fost umplut niciodată. „Cel mai greu era la serbările școlare, în special cele cu tematică de ziua tatălui, fiindcă eram printre singurii copii care nu aveau pe nimeni pentru care să scrie o felicitare. Probabil că cel mai dureros lucru era dezinteresul, pentru că ar fi putut să vină, să fie acolo pentru mine, dar niciodată nu se întâmpla. Abandonul unui părinte este ciudat resimțit, pentru că, totuși, știi că e acolo, știi că e disponibil, dar totuși știi că nu te vrea și sunteți departe unul de celălalt.”
În general, băieții crescuți doar de mamă tind să fie mai empatici și mai comfortabili cu sentimentele lor, dar complicațiile aduse de lipsa unui părinte se resimt puternic în relațiile dezvoltate cu alți oameni. „Mamei nu am ce să îi reproșez, a încercat să facă tot ce era posibil pentru a mă simți cât mai „normal”, și sunt recunoscător pentru asta. De multe ori, însă, cădeam pradă anumitor gânduri obsesive: eu de ce nu am fost dorit de singura figură masculină din viața mea? Cum ar fi fost viața mea dacă tata încă era aici? Cum aș fi fost eu azi? Cum e să ai o relație sănătoasă cu tatăl tău? Mă obsedau gândurile astea.”
„Mă simțeam vinovat, inutil, și încercam să evit apropierea de alte persoane, prieteni sau familie, că să nu mă simt abandonat din nou.”
La B., situația este diferită. Are 19 ani, iar ambii săi părinți au fost și sunt prezenți în viața ei. Deși a fost apropiată de tatăl ei când era copil, odată cu maturizarea ei, relația și dinamica dintre cei doi a început să se schimbe. „Nu era neapărat o fire agresivă, cel puțin cu mine și mama, însă are anumite probleme de gestionare a furiei, iar lucrul acesta a schimbat multe în familia noastră. Nu trecea zi fără să ne certăm din felurite motive, cel mai adesea având legătură cu modul meu de a fi, de a mă comporta sau îmbrăca.” În relațiile cu fiicele lor, mulți tați impun anumite reguli de „protecție” față de sexul opus. De multe ori, acestea sunt în pur scop protectiv, dar, uneori, se dorește păstrarea integrității sexuale a fetei.
„Nu mă lăsa să ies cu băieți, să port fuste sau rochii deasupra genunchiului, vreun top mulat sau orice altă formă de îmbrăcăminte care mi-ar fi accenuat „atuurile”, cum ar spune el. Aveam mereu oră de venit acasă și îmi verifica în mod constant laptopul și telefonul, practic, nu aveam aproape deloc intimitate.”
Din păcate, și abuzul de natură sexuală este întălnit în multe relații tată-copil, abuz care poate pecetlui sănătatea mentală și integritatea corporală a victimei pentru totdeauna. „Îmi dădea palme peste fund sau mă ciupea de sâni, intra deseori peste mine când mă schimbam sau când eram în baie, fără să bată la ușă, aproape intenționat, zic eu. La început nu știam ce să simt, eram mică, mă gândeam că e normal. Abia când i-am povestit unei prietene și am văzut șocul și dezgustul de pe fața ei, mi-am dat seama că e ceva cu totul greșit și deplasat.”
Pentru multe victime, singura scăpare este părăsirea casei părintești: „Acum sunt okay, merg la psiholog, încep să accept și să înțeleg unele lucruri. Merg rar la ai mei, și atunci stau destul de puțin, de frica tatei. Mutarea la facultate m-a ajutat cel mai mult, am reușit să mă desprind în sfărșit de locul acela toxic.”
În urma recensământului din 2015, s-a dovedit că în Statele Unite ale Americii 1 din 4 copii sunt crescuți de mame singure, în cămine unde figura paternă este absentă. Totodată, un studiu realizat de Pew Research Center atestă faptul că mamele petrec de două ori mai mult timp cu copiii lor față de tați, și, totodată. de două ori mai mult timp privind problemele casnice. Așadar, mulți dintre noi au o versiune proprie a ideii de „daddy issues”, fie că provin dintr-o relație defectuoasă sau din absența tatălui din viața noastră. Probabil că cel mai important este să ne amintim că nu suntem destinați unei vieți încărcate de suferință, vină sau alegeri proaste, doar pentru că nu ni s-a oferit siguranța si afecțiunea meritată. Comportamentul unui părinte toxic este un antiexemplu, nu o sentință pe viață.