Imaginiile fotografiate nu pare a fi neapărat niște explicații asupra lumii, ci mai degrabă bucăți din realitatea pe care oricine le poate produce. Chiar și atunci când pozele sunt mai ales preocupate cu oglindirea relitatății, ele sunt bântuite implicit de imperativele conștiinței și ale estiticii personale spunea Susan Sontag în eseul ‘Despre fotografie‘.
Înca nu îmi explic cum am dat de contul de Instagram al lui Ionuț Runcan, mai mult un album cinematic de stații clujene. Simt că mi se congestionase capul în fața bizareriei titlului unei poze intitulate ‘Idolixe’ care este o combinație între cuvintele idol și exil (inversat). Oricât m-aș fi străduit să rezolv acest mister, mi-ar fi fost cu neputință fără cheia din spatele aparatului, fotograful Ionuț Runcan care mă lămuresțe că uneori plasează pasiunea pentru propria persoană un blestem de multe ori.
La mine în familie nimeni nu e artist, mărturisește Ionuț. Dacă ma întrebai acum 8 ani dacă îmi place fotografia și vreau să fac poze, aș fi zis că nu. Nu aveam nici o treabă. Eu am făcut liceu de arte- arhitectură- și eram pasionat, iar în timpul liber căutam să mă exprim prin desen. La facultate, am lăsat-o mai moale cu desenul și peisagistica nu prea avea legătură cu fotografia.
Începuturi
Soția mea face genți, portmonee din piele și textil. Prin 2014 tot împrumuta un aparat ca să le promoveze pe internet. Atunci nu era așa mare explozie pe social media. Tot în anul acela am făcut nunta. Cumva nu mai voia să depindă de cineva cu aparat. Ea cât de cât știa să fotografieze: logica din spate, setările, etc. Tot nu am avut neapărat așa o curiozitate. În schimb, după un an, prin 2015, am zis hai să văd ce pot să fac eu cu un aparat. Tot o mai întrebam pe ea cum se face și a început să mă prindă. După care, mi-a venit ideea că poate facem din asta un business dacă tot am investit în aparatură. Am mai cumpărat înca un aparat și am decis să mergem pe latura asta de eveniment, de familie… și așa nouă ne plac oamenii, ne place să ne conectăm și ne dă ocazia să călătorim. Cu asta am plecat, practic.
Contul de instagram pe care îl urmăresc de la începutul Pandemiei s-a instalat în viața mea ca o amintire blândă a peisajului urban. Ionuț îmi spune că pagina împlinește 2 ani vara aceasta, în august și a apărut la insistențele soției.
Eu tot încercam sa îi arăt unele fotografii interesante pe care le făceam. Ea tot insita că nu ar trebui sa le postăm pe contul nostru de eveniment că oamenii nu o să înțeleagă nișa- ‘Cui te adresezi’. Eu cumva, îs o fire mai mândră și nu voiam, nu voiam… dar am zis: ‘Bine, ai dreptate. Îți las ție contul ăsta de la pagina de eveniment și eu încerc să-mi fac pagină separat.’
Așa a început să posteze, prima dată golindu-și arhiva, după care a luat decizia să iasa prin Cluj cu ochi de fotograf. Chiar și în acest oraș mic, există mii de abordări, preizează el: și pentru introvertiți, extrovertiți, detaliu abstract, surprinderea unor clipe unice.
Eu pe ultimele le numesc accidente fericite, întrucât nici cel mai sincronizat regizor nu ar putea surprinde un moment natural, uman, la voia întâmplării. Uneori se pare că trebuie să fii la locul potrivit și la momentul potrivit, chiar dacă nu poți să plănuiești acest lucru… un pic paradoxal, aș zice eu.
Nostalgie
Mereu am avut un sentiment de respingere față de lumea asta, de materialism. Venind dintr-un trecut mai comunist, oamenii încearcă să se desprindă ușor, un fel de pată neagră, așa vizual, de trecut. Observând că societatea e în continuă schimbare, adoptând evident, influența occidentală (asta se vede în construcții la cele moderniste) simțeam că se pierde rapid partea mea de copilărie. Am crescut fără digital, fără aparate. Când erai plictisit, trebuia tu să-ți omori plictiseala. Părinții erau la lucru și trebuia tu să explorezi: să mergi, să vezi ce să faci: te cățărai, mâncai fructe… lucruri care acum apar expirate sau depășite. Văzând cumva perioada în care suntem, aproape că par ca un vis clipele din trecut. Cumva, nu vreau să dau șansa să se piardă lucruri pe care oamenii le abandonează… clădiri sau orice fel de detaliu, fără să le pot documenta.
Îs conștient că e o etapă care poate să vină și să treacă, dar o dată ce anii își vor pune amprenta, o să capete mai mult farmec, mai multă frumusețe.
De fapt, nu vrea să ajungă la o vârstă și să le povestească copiilor că pe vremea lui era x,y, z și ei să nu poată să aibă un reper fix pentru a-și imagina… cum îi asculta el pe bătrâni când era mic. De aceea vreau sa documentez prin fotografie pentru că, o dată ce va sosi vremea, să am referințe vizuale, să pot povesti și să șiu exact cum a fost ziua respectivă: ce am trăit, ce emoții am avut, aglomerația urbană, mirosul.
Pe măsură ce omul îmbătrânește, îl mai lasă un pic memoria, dar când te uiți la o fotografie, automat te transpune în timp, ca o mașină a timpului.
Provocări
Condițiile meteo ar supăra pe oricine își desfășoară activitatea în mediul exterior, însă pe Ionuț nu îl deranjează, bai mai mult, spune că ar trebui să fie o provocare pentru un fotograf și să încerce să experimeteze cu sursele de lumină, cu obstaolele care apar. În schimb, pe mine mă atrage orice detaliu care nu pare la locul lui, pe lângă care oamenii trec zilnic și nu îl observă, spune Ionuț.
Pe măsură ce simți că avansezi ca stil, devi foarte critic cu tine însuți și ce încerci să găsești când cauți. Nu mai ești entuziasmat la orice – și asta merge și asta merge- după care să constați când ajungi acasă că nu ai fotografii bune. De multe ori am ajuns la un sentiment de saturație. Am bătut Clujul în lung și în lat pe jos în căutare de momente.
Dacă nu ar exista latura asta de saturație, nu ai avea drive-ul să găsești, insistă Ionuț.
Dacă vrei să fii un artist, trebuie să fii foarte prezent în ceea ce suprinzi, în modul în care o compoziție se așează în fața ta. ‘Toate artele aspiră constant la condiția muzicii.’ susținea criticul Walter Peter ceea ce îi face de fapt pe artiști compozitori cu drept de semnătură, acea voce din spate care apare în pozele lui Ionuț.
Poate că testul creativității este să găsești cât mai multe perspective asupra unui subiect, să poți sesiza noi unghiuri de abordare. Asta ar fi, literalmente, cea mai mare provocare în fotografie (cădem amândoi de acord).
Întrând pe telefon și văzând cum se promovează Clujul cu aceleași fotografii din centru (stock images) nu ca să aduc un reproș sau ceva, dar fiind un spațiu mic și limitat, trebuie să caut mereu altceva… că oamenii mereu postează dacă apare un curcubeu sau dacă sunt multe persoane în centru. Așa am început să umblu prin cartierele de la periferie, pline de arhitectură brutalistă cu mult beton și acolo se văd lucruri interesante.
Inspirația din cotidian
Legând sfaturile oamenilor de a nu lăsa orice moment să treacă așa întâmplător, Ionuț are mai mereu aparatul de fotografiat le el. Urmărește câțiva fotografi romani precum Cosmin Bumbuț ce surpind mediul ruaral în toată simplitatea lui. Însă, el urmărește aceeași naturalețe în mediul urban unde peceta timpului lasă urme în mai toate colțurile nezugrăvite.
Nu caut senzaționalul. Să pun camera în fața omului, să iau cadrul și pac, asta e. Preferabil ar fi să îl saluți, să intrii în vorbă cu el, să afli despre om și în ultima instanță vine de la sine… Apropierea de subiecți este esențială, repetă Ionuț.
Dacă vreau să surprind suflul unui oraș, arhitectura, modul în care se schimbă, atunci mă folosesc de siluete. Raportul înte om și acțiunile sale- cum se schimbă datorită acțiunilor lui, cum totul e în continuă mișcare- este punctul de pornire a tot ceea ce vede și reține.
Modul meu de fotografiere nu e prea consistent: am detalii abstracte, texturi. Merg aici, prin Grigorescu și e o conductă de apă foarte, foarte ruginită și avea niște nuanțe extraordinare de maro, auriu, albastru.. lucrurile astea le poți suprinde, mă inspiră… efectul trecerii timpului peste noi și al găsirii sensului, al zilelor făcute în armonie.
Sensul acestui tip artistic de fotografie este de a face oamenii să fie atenți la lucruile din jurul lor și de a puncta sau sugera anumite contraste și ironii ale locului în care ne desfășuram activitatea. Povestește o întâmplare în care cineva vroia să treacă o stradă și la capătul celălat era deseanată așa mai jucăușă silueta unui drăcușor. Pe mine asta foarte tare m-a dus într-o stare meditativă: mereu am impresia că ne urmăresc demonii când facem lucruri mai puțin fericite. Genul ăsta de contraste caut eu sa le urmăresc care au așa un iz umoristic. Contează mult starea din ziua respectivă. Când ești mai bine dispus, cauți sori- contează muuuuult.
Mai mult decat o poză
Imaginile pe care le suprind vin în completarea a ceea ce povestesc. Cum era în trecut și într-adevăr, sunt un pic și mai nostalgic și am un anumit dor, dar evident, trebuie mers înainte și găsit sens și pentru ceea ce urmează.
Plecând de la ceva neclar, doar din dorința de a fotografia, începi să cauti un sens- în ce direție vrei să mergi. În baza asta caută anumiți fotografi artiști de care se poate apropia ca stil. Începe astfel să devină mai concret, mai vocal.
Arta cere sacrificii
E destul de complicat să fii artist. Trebuie să ai 2-3 surse alternative de venit. Pentru mine cea mai sigură este fotografia de eveniment. Trebuie să o faci cu drag, cu pasiune, să nu-ți spel doar pofta de a fotografia. Recunosc că mie personal nu îmi e ușor acuma. A renunțat la jobul ce-i ordona programul zilnici și îi oferea o siguranță, gândindu-se că sigur va primi cereri la evenimente. Însp, a venit pandemia și numărul nunților s-a împuținat. Asumându-și pasul acesta, a decis să exploreze mai mult, să-și dezvolte abilitatea de a vedea lucrurile și pe partea de street photography.
Nu sunt cine știe ce fotograf consacrat. Așa cum, când eram mic, luam o foaie și mă apucam să desnesz, așa acum pur și simplu încerc să mă exprim artistic, să explorez și să punctez, să documentez pentru mine.
În viitorul cel mai apropiat s-ar gandi la o expoziție ca oamenii să se apropie direct de el și să explice personal, față în față.
Exprimarea sinelui prin fotografie
Zilele astea stăteam pe o bancă din parcm și văzându-mă cu un trepied am intrat în vorbă pe subiect cu un fotograf stradal foarte dedicat ce are dorința de a vedeam cum se exprimă noul val, cum abordează ei meseria. Pentru mine, fotografia e un dialog între tine și mediul exterior, este și tu cu tine însuț când să încerci să îți încarci și descarci memoria și sufletul. Te învață să observi așa într-un mod sensibil clipele banale, scurgerea timpului care e așa prețioasă. Să nu zici doar că a mai trecut o zi.
Ionuț vede oameni și deja calculează mental cum ar încadra. Mulți fotografi recomandă ‘să iei aerul’ să vezi cum îl percepi fără aparutul în mână. Vede lucrui, locuri și își face notițe pentru a-și aminti unde trebuie să ajungă când va veni momentul potrivit. Dar uneori nu poți să planifici momentul și de aici încolo intri în dans cu norocul. Acum câteva zile, la intrarea în Cluj stătea la coadă în rândul mașinilor din Florești. Curios să vadă ce se întampla, s-a dat jos și a privit în față. În mijlocul aglomerației de acolo erau 2 cai nelegați fix pe mijlocul drumului, liberi. Cu o urmă de regret, contempla în sinea lui:‘Ah, eu cu așa moment nu mă mai întâlnesc vreodată. ‘
