Generația copiilor cu părinți virtuali

Fiecare generație se confruntă cu propriile obstacole. Între noi și cei care ne-au precedat intervine un conflict care are la bază reproșuri pe care fiecare generație le-a auzit și le predică. În funcție de lipsa sau existența unor oportunități enumerăm o serie de avantaje și dezavantaje, continuăm prin a crea un traseu în viață celor care ne succed, la finalul căruia unii aleg să încurajeze noua generație iar alții să o exileze în îndepărtata Țara Copiilor fără Viitor. 

Cu toții trăim în Țara Copiilor fără Viitor. Unii dintre noi aleg să se dezică de această realitate care ne înconjoară la tot pasul, în timp ce alții o clădesc având cele mai bune intenții. Cine sunt acești copii ? Când i-au înlocuit pe cei care purtau cheia la gât ?

Dispariția copiilor cu cheia la gât

Acești copii sunt aceia care își văd părinții doar în vacanțe, dacă sunt norocoși, sau atunci când există posibilitatea materială pentru ca părintele sau copilul să călătorească în Țara Revederii. Micii adulți plini de responsabilități, care au apărut mult prea devreme în viața lor, au început să colonizeze România după căderea comunismului. 

În timpul perioadei comuniste, copiii clădeau alături de părinți gloria, începând cu decretul nr. 770/1966 până în 1991. În prezent, prin sacrificiul a  95.000 de copii cu părinți plecați la muncă în străinătate (conform datelor centralizate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție în martie 2018), se construiește democrația.

În Țara Copiilor fără Viitorse află, prin prisma unora, cei demni de milă. Aș dori să mărturisesc că unii dintre cei mai puternici copii sunt în această comunitate. În ciuda faptului că trăiesc traume datorate abandonului făcut în scop nobil, acești eroi cu inima cicatrizată de lupte cu o lume care îi condamnă mult prea devreme, sunt izvoare de speranță. 

Adeseori am fost înmărmurită când am avut ocazia să privesc în ochii un luptător abia întors din Țara Revederii. În ciuda faptului că era mai conștient ca niciodată de efemeritatea vieții, se putea observa cu ușurință dorința sa de a învăța, de a deveni un adult responsabil și capabil să oprească acest joc de domino, care lovește din ce în ce mai mult familii. 

Părinții virtuali

În secolul vitezei ochii acestor copii se îndreaptă spre ecranele care reproduc chipul celui mai drag prieten, confident. Avem părinți virtuali, care sunt la un apel video distanță. Simțim că suntem atât de aproape, însă tehnologia nu are capacitatea de a bucura sufletul. E bine că îi putem vedea pe cei dragi, însă sunt momente în care e nevoie de mai mult decât un ecran rece și inert. 

Laura are 12 ani. Este în clasa a VI-a. Ironia sorții face ca acesta să crească departe de părinți de la cinci luni. Este un copil foarte timid căruia i se citește bunătatea în ochi. Mi-a povestit cu multă bucurie cum mătușa care o crește, a învățat-o dragostea pentru animăluțe, importanța lui „Doamne-Doamne” și importanța educației pentru a-și crea un viitor mai bun decât cel pe care l-au avut părinții ei. Așa am ajuns să vorbim despre ceea ce o întristează. Mi-a spus că își vede părinții doar vara și uneori (foarte rar) de sărbători. Zilele de naștere, de cele mai mult ori, și le petrece cu ei dar atunci când acest lucru nu este posibil se văd pe Messanger. I s-au umplut ochii de lacrimi:

-Mama și tata mă cheamă la ei, în fiecare vară. 

Locuiește cu mătușa ei, care îi este tutore, și în weekend-uri mergi la bunici în vizită. „Acasă”  este în Italia, atunci când sunt toți trei. Mi-a mărturisit, rușinată, că nu prea îi place româna, dar la matematică este cea mai bună din clasă. Cu toate că nu găsește cuvintele potrivite să-mi spună, ceea ce îmi transmite este că nu vrea să își dezamăgească părinții, care muncesc atât de mult, ca ea să aibă toate cele necesare.

În timpul discuției a sunat-o mama, care tocmai ieșea de la lucru. I s-a luminat chipul și m-a rugat să o scuz câteva minute. Am urmărit-o cum împărtășește trăirile ei, cu cea care i-a dat viață, prin intermediul camerei de la telefon. Am fost uimită să văd cât de bine folosește acel telefon și cum la un moment dat îi explica mamei sale ceva legat de un efect care o făcea să aibă urechi și nas de cățel. După ce a închis mi-a spus:

-Era mama în pauză și a vrut să vadă cum sunt. I-a spus bica că sunt supărată pentru că a murit un iepuraș. I-am zis să nu-i zică. 

Așa cresc copii aceștia. Adorm lângă telefon și se trezesc așteptând acel apel care le mai alină dorul. 

Viaţa ne învaţă să cultivăm uitarea, ca o măsură de consolare a fiinţei.

Lucian Blaga

Vârsta este doar un număr. În forul interior cu toți protejăm copilul din noi de ochii lumii care mai devreme sau mai târziu ne-a judecat. Cu toții avem doruri pe care le purtăm cu noi. Acești copii au puterea să lupte, să crească și învață să trăiască cu goluri care uneori îi doboară și pe cei mari.