Din război și după el–prin ochii unui copil

Războiul – ne temem doar la auzul acestui cuvânt. Bubuituri și gloanțe rup liniștea nopții. Tancurile sunt pe stradă și sunt tot mai aproape. Cerul e plin de rachete. Mama spune că o să înceapă războiul. Dar era doar un copil. Nu-i era frică, o avea pe mama. Zburau gloanțele deasupra lor. „O să-nceapă războiul…” , aceste cuvinte răsunau în urechile bunicii mele când avea doar patru ani.

Masiva ofensivă sovietică de pe frontul românesc a început la 20 august 1944. Armata Roșie  a străpuns pozițiile ofensive în mai multe locuri, când România era încă aliata Germaniei (5 minute de istorie). Pe 23 august 1944 Regele Mihai își dă seama că Germania nu mai are nicio șansă, schimbă alianța, iar nemții din România erau vizați de asemenea de armata roșie, încercând să înlăture orice legătură cu Germania. Asta explică ce s-a întâmplat în localitatea Șandra, din județul Timiș în același an. Devine loc de bătălie, iar locuitorii sunt evacuați. Toți cetățenii germani sunt expropriați¹. Șaptisprezece civili din satul Șandra și-au pierdut viața în cel De-al Doilea Război Mondial.

„În 1943, când aveam vârsta de 3 ani, tatăl meu a trebuit să plece pe front. Era al doilea Război Mondial. Am rămas acasă cu mama, cu sora ei și cu fratele meu care atunci avea 9 luni. Înainte ca tata să plece pe front a săpat un tranșeu². Deasupra l-a acoperit cu o ușă și niște coceni de porumb. În localitatea Șandra casa noastră era la margine de sat, pe un deal. Erau mai multe case și ne despărțea un islaz³.În spatele casei aveam vie și pomi fructiferi.”

În august 1944 lucrurile aveau să se schimbe pentru totdeauna.  

„Pe la ora șase seara am auzit cum veneau tancurile. Uruiau tancurile… Mama a zis «O să pornească războiul… Ce facem noi la noapte? Intrăm în grajd la vacă.» Vaca era agitată din cauza zgomotului, dădea cu coarnele în toate părțile. Mama zicea «dacă scapă vaca, ne omoară. Mai bine ieșim afară». Am ieșit afară în spatele grajdului. Afară ne uitam pe cer și era plin de rachete. Se auzeau împușcături. Era sat de nemți, noi am fost prima familie de români de acolo.

Și pentru că era sat de nemți, rușii îi căutau și îi împușcau. Nici aici nu era bine să stăm, mama a
zis iar :
«Noi stăm aici, dar dacă vine un glonț sau o rachetă și ne omoară? Hai să intrăm în tranșeu».Am intrat în tranșeu toți. Toată noaptea s-a tras cu arma. Am stat noi toată noaptea acolo, iar spre dimineață mama a zis «La ziuă trebuie să ieșim de aici să ne predăm. Altfel ne împușcă».

România trecuse de partea Sovieticilor. Germanii urmau să fie expropriați, iar Șandra devenea teren pentru lupta dintre Germania și Rusia.   

„De dimineață mama a ieșit cu copilul în brațe, mătușa mea m-a luat și pe mine. Cu mâinile ridicate ne-am predat. Rușii ne-au spus să ne retragem treizeci de kilometri de comună.”

Cetățenii români erau evacuați din localitatea care avea să devină câmp de luptă.

„Nu știu cum de nu ne-au împușcat. Ziua se mai potolise războiul. A rămas tot în casă, n-am luat nimic. A rămas vaca, patru porci, păsările, hainele, mobila, tot. Mama era o femeie care făcea curat în casele nemților. A plecat de tânără de acasă, că avea doisprezece frați și bunica era văduvă. Ea era cea mai mare și trebuia să aibă grijă de restul, trebuia să câștige bani. Și de atunci a rămas tot servitoare, făcea curat. Am plecat cu mama în sat să cerem adăpost de la familiile la care mama făcea curat. Era desculță și ținea copilul în brațe. Ne-am dus la o casă, două, nimeni nu ne-a primit. Am plecat hotărâți să facem acești treizeci de kilometri pe jos, până la Jimbolia. Acolo stătea o altă soră a mamei.

Cât mergeam pe jos, îmi aduc aminte, am găsit un borcan spart de compot de vișine de pe jos. Și m-am dus și adunam vișinele de printre cioburi și le mâncam de acolo. Norocul nostru e că am apucat să trecem doar de două comune, că ne-a ajuns un ofițer german. Avea o mașină ca un fel de dubă. Se retrăsese din război și fugea înapoi în Germania. Ne-a luat și pe noi până aproape de Jimbolia. În urma noastră se trăgea cu armele după noi. Nu ne-a fost frică. Țin minte și acum că ne spunea să ne lăsăm în jos, să nu ne nimerească vreun glonț. Când am ajuns era o ploaie cumplită. Până să ajungem noi acolo, la mătușa, că Jimbolia e mare… Ne adăposteam pe la streșinile caselor să nu ne ude ploaia. A dat Dumnezeu și am ajuns până la urmă. Dar tot n-am scăpat de rele. Pe drum mama călcase într-o păstaie lemnoasă de roșcovă și i-a străpuns piciorul. Când am ajuns la Jimbolia i se infectase piciorul și nu mai putea să meargă. Au dus-o la dispensar, a operat-o și abia după trei săptămâni și-a revenit.

După astea trei săptămâni am plecat acasă. Dar acasă, de departe am văzut, că nu mai era nimic. Casa noastră nu mai era. Erau doar ruine, totul ars. Vaca era împușcată în picior. După o săptămână a murit. Nu știam unde să stăm acum. Dar mama s-a dus la primar și i-a explicat că ne-a ars casa și nu avem unde să stăm. Am avut noroc că era o casă de nemți goală. Fugiseră și lăsaseră totul acolo. Aveau în pod grâu, porumb. Ne-am mutat în casa aia, iar după câteva luni s-a întors tatăl meu acasă. Fusese rănit la mână și a trebuit să-i taie buricul degetului, dar atât. Se întorceau mulți români acasă, tocmai din munții Tatra din Cehoslovacia. Mureau pe drum de foame. În fața bisericii au murit vreo trei, patru persoane. Ieșea lumea înainte cu pâine, cu slănină, cu ce aveau și le duceau la soldați. Unul din ei, săracii, a împușcat un porumbel și i-a jumulit aripile și mânca carne vie de foame.”

În casa cea nouă și-au dus restul existenței. „O viață grea și chinuită am avut”

            „N-a avut mama viață deloc ușoară. Până să se căsătorească a muncit ani de zile să-și întrețină toți frații. Nici cu tata nu i-a fost mai bine. Mi-aduc aminte, era ajunul Crăciunului și ne-a gonit tata pe toți din casă. Am dormit eu cu mama și cu fratele meu în sala de așteptare la primărie. Ne-a lăsat paznicul înăuntru și am dormit toți trei pe scaune acolo. Dar măcar tata o ajuta la treabă și noi mai puteam copilări. Când aveam 11 ani, în ziua de Rusalii, copilăria mea s-a sfârșit. Aveam un dud mare în curte și tata a zis că vrea să-i mai taie din crengi. Nu știu cum a făcut, dar și-a tăiat creanga de sub picioare. Am chemat repede medicul, l-au urcat în căruță și l-au dus la dispensar. Își rupsese trei coaste și coloana. Am așteptat ore bune, l-au operat. Așteptam la poartă să se întoarcă acasă.

M-am uitat pe drum și am văzut-o pe mama venind cu căruța. În spate era tata. Da’ l-au adus mort, învelit într-un cearșaf alb. Of, și de atunci mama săraca, femeie singură avea grijă de toate, cal, căruță, vacă. Ne lua mama după la câmp să  adunăm cocenii. Se planta grâul pe locul unde era porumbul. Toamna recolta porumbul și trebuiau adunați cocenii care rămâneau în urmă. Mama ne punea «Haideți, copii, s-adunăm cotoarele». Le adunam, le luam și le băgam acasă în cuptor, să se facă cald. Și când tata a murit aveam două hectare de grâu. Era grâul înalt de jumătate de metru, o frumusețe de grâu. Și cine trebuia să mâie³ patru cai? Patru cai îi mânam la secerătoare.

Picioarele mele erau numai sânge, de la miriștea⁴ aia. După aceea trebuia să plec la școală. Veneam de la școală, luam vaca și  plecam cu vaca la câmp. Nu știam când dormea mama și când se trezea. Venea noaptea târziu, făcea mâncare și pleca dimineața devreme la câmp. Maica Domnului, cât am pătimit noi! M-a învățat mama să fac pâine, să tai puiul să fac mâncare. Ea săraca pleca dimineața, venea seara de pe câmp. Trebuia să o ajutăm. Plângea săraca, se necăjea… Că nu știa ce să mai facă, cine s-o ajute. Aveam colege de școală care aveau părinți înstăriți și erau îmbrăcate frumos. Că erau una , două la părinți, da’ noi n-aveam de unde. La noi se făceau baluri și se duceau gătite în sat, iar eu stăteam pe gard și plângeam că n-aveam cu ce să mă îmbrac.”

Dar ultimul bal ca adolescentă urma să vină mai repede decât se aștepta. La doar 16 ani era pregătită să încheie perioada adolescenței și să se plece la 700 de kilometri distanță să se căsătorească.

„Când aveam 16 ani am cunoscut pe Gogu. Venise să facă armata, 3 ani și 3 luni. Prima dată a făcut 2 ani la Vișeu de Sus, după aceea a făcut la Timișoara într-o comună, Libling, a stat și acolo 1 an. La noi în sat era un câmp mare de porumb și erau și multe animale, lucrau mulți oameni acolo. Au chemat armata la cules de porumb. Erau cam o sută de soldați la cules. După ce au terminat de recoltat, armata a făcut o serbare. Era o fanfară mare și bunică-tu dădea tonul, ce voce avea… Am fost și eu la serbarea aceea. După ce au petrecut ei ceva timp, le-au zis «Armata să plece din căminul cultural». Da’ bunică-tu și încă vreo trei băieți n-au vrut să părăsească. Au zis «Nu, noi rămânem să ne distrăm!». Au rămas, am dansat, m-a condus acasă. A doua zi i-a arestat pentru că au mai rămas la petrecere și n-au ascultat ordinele. A trimis vorbă prin cineva să vin eu să le aduc d-ale mâncării: pâine și șuncă. După trei zile i-a eliberat, s-a dus acasă la Constanța. Ne-am scris timp de trei luni de zile scrisori, iar după a venit să mă ceară de nevastă. Voiam să plec, dar nu m-a lăsat mama. Îmi părea rău de ea că o lăsam singură cu atâtea treburi, dar așa tare îmi plăcea și de el… M-a lăsat până la urmă. I-a zis mama când am plecat «Ți-am dat un bărbat, nu o femeie. Lucrează în grădină de dimineață până seara.»

„Și… asta a fost viața!”  și-a încheiat bunica mea poveștile. Poveștile despre război, femei puternice, maturizare timpurie și o realitate parcă străină de noi. O realitate văzută prin ochii unui copil care a trăit război, foame și sărăcie. Cu toate astea, n-am auzit-o niciodată în poveștile ei să spună că s-a temut. O poveste care inspiră și care ne dă curajul să depășim oricare obstacol.

A expropria¹ – reprezintă acea operațiune juridică care are ca efecte principale trecerea forțată a unui bun din proprietatea privată în proprietatea publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate publică, precum și plata unor despăgubiri
Tranșeu¹ –  termenul militar folosit pentru șanțurile adânci de 2m si late de 1-2m, uneori întărite și apărate de o rețea de sârmă ghimpată, care au folosit în război, în special la apărarea soldaților de focul artileriei inamice
Islaz² – un loc necultivat, acoperit cu iarbă și destinat păscutului vitelor
Mâie³ –  A dirija mersul unui animal sau al unui vehicul (cu tracțiune animală), perfect simplu
Miriște⁴ – Teren agricol pe care au rămas, după recoltare, părțile inferioare ale tulpinilor de cereale sau de la alte plante cultivateзайм на 7 дней без процентов