La poalele munților Himalaya, în spitalul recent deschis din Sahilek, un sat uitat de lume din Farwest Nepal, mă întâlnesc cu Bernard Eugene Geffe, cunoscut în sat sub numele de “Uncle”.

Eu îl cunosc de mică și știu faptul că e un om unic, mai ales la vârsta, nu tocmai ușoară, de 81 de ani, însă aspectul care de fiecare dată mă uimește la el este ținuta sa nonconformistă. De data aceasta, purta niște pantaloni scurți asortați cu o cămașă în carouri cu buzunarul pe partea stângă (acolo își ține agenda medicală), dar pe departe piesa cheie a ținutei erau ciorapii compresivi ridicați până la genunchi.

Bernard este un medic cu “triplă cetățenie”, am putea spune. La bază e francez, însă își regăsește identitatea în alte două țări puțin mai tropicale: Ciad și Nepal. E un om extrem de activ, determinat, o persoană pasionată de viață, un vizionar extraordinar.


Dacă ar fi, însă, să îi numesc calitatea definitorie caracterului său, aș zice că este puterea de a se sacrifica pentru cei din jurul său. De aproape 60 de ani, Dr Geffe și-a dedicat viața oamenilor în nevoi din părțile cele mai sărace ale lumii, deschizând spitale și salvând vieți în ciuda multor pericole și provocări, fiind mânat mereu de pasiunea-i nestăvilită de a-și împlini chemarea.


Născut pe timpul celui de al doilea Război Mondial,  într-un sat alsacian din Franța, parcursul său de viață e unul cum rar întâlnești.

“Copilăria mea nu a fost una tocmai plăcută și ușoară. Părinții erau duri cu mine”.

Tatăl, fost soldat în Rezistența franceză, un om ale cărui povești de război sunt demne de a fi scrise într-o carte, iar mama o femeie muncitoare dar strictă. Mai mult decât atât, ambii săi părinți au fost învățători, lucru ce pe vremea aceea reprezenta o profesie foarte importantă și respectată în societate. Datorită acestui lucru, accentul pe educația lui a fost foarte mare, ajungând să reprezinte chiar o traumă pentru el.

“Părinții au fost cei care m-au îndrumat să urmez o carieră în medicină, o meserie care de altfel, mi-a plăcut”

Așa a ajuns să se specializeze pe parcursul vieții în patru domenii medicale: medicina generală, chirurgia, gerontologia și medicina tropicală. Ani mai târziu, s-a angajat ca medic rezident într-un spital din Colmar, Franța, timp de 4 ani. S-a căsătorit și a avut 4 copii.

În el zăcea o dorință

“Pe măsura ce îmi exersam profesia în spitalele franceze, simțeam o dorință tot mai arzătoare de a face ceva cu o mai mare semnificație”.

Astfel, s-a născut în el vocația de a face o lucrare de pionierat în Lumea a Treia. Aceasta s-a materializat, în prima fază, prin înființarea unei organizații umanitare franceze care avea să sprijine întreaga sa lucrare.

“Pe urmă, mi-am împachetat viața, mi-am îmbarcat familia și am pornit înspre o experiență complet inedită spre Africa. Timp de nouă luni am stat în Nigeria, mai apoi ne-am mutat în Ciad, unde am trăit timp de 10 ani”.

Acolo a preluat un dispensar înființat inițial de Americani care era închis de multă vreme. L-a redeschis și l-a transformat într-un spital. Mai mult, a reușit să deschidă un fel de școală de medicină în care creștea și pregătea medici și asistente, care urmau să lucreze în cele 13 dispensare înființate tot de el. Acestea erau situate în diferite triburi, ca oamenii să poată accesa servicii medicale de bază într-un timp cât mai scurt. La spitalul cel mai mare din tribul în care locuia, veneau cei grav bolnavi și cei în nevoie de intervenții chirurgicale.

“Era complicat, fiindcă singura modalitate de transportare a pacienților era un avion mic de doar 7 locuri, cu niște condiții de decolare și aterizare rudimentare”.

Articol despre spitalul din Bebalem, 1981

S-a încheiat un capitol

Zece ani mai târziu, au fost nevoiți să se mute înapoi in Franța. Pe de o parte din cauza dificultăților de a le asigura copiilor o bună educație, pe de altă parte din cauza problemelor de siguranță cauzate de războaiele tribale, și a revoltelor băștinașilor împotriva oamenilor albi care dețineau majoritatea centrelor medicale din regiune.

“Astfel, s-a încheiat un capitol extrem de palpitant al vieții noastre ca familie… Am plecat însă cu capul sus, fiind încrezător că m-i se vor deschide noi cai prin care să îmi urmez vocația”.

Și-a deschis un cabinet medical în Strasbourg, unde a lucrat aproape 20 de ani. Deși s-a reașezat într-o viață comodă și lucrativă, în el nu se stinsese chemarea de a-i ajuta pe cei neajutorați. Și-a continuat de la distanță implicarea în organizația umanitară, însă aceasta nu îi aducea aceeași împlinire ca și pe “teren”.

La un moment dat, a ajuns să exploreze într-o scurtă călătorie misionară, posibilități de a ajuta dezvoltarea lucrării medicale în Nepal. A revenit în Franța foarte încântat dar în același timp dezamăgit, fiindcă implicarea sa la acel moment putea fi doar punctuală, ceea ce însemna mai degrabă colectare și trimiterea de ajutoare medicale, cu implicare directă redusă, călătorind rar.

o oportunitate complet neașteptată

Prin minune, la momentul prielnic, s-a ivit o oportunitate neașteptată. Datorită faptului că erau prea mulți medici la acel moment în Franța, guvernul a oferit medicilor privați posibilitatea de a se pensiona mai repede în schimbul unei sume mari de bani.

“Am văzut acest lucru ca pe o confirmare de a-mi închide cabinetul și de a pleca înspre Nepal”.

Zis și făcut, și-a vândut cabinetul și iată-l intrând alături de soția sa într-o pensie și o bătrânețe plină de însemnătate dar și de aventuri.

De 15 ani încoace se luptă să aducă îngrijiri medicale celor aflați în zonele cele mai îndepărtate și izolate din Nepal. A reușit să deschidă un număr considerabil de spitale și să organizeze tabere medicale în diferite regiuni și districte greu accesibile. La spitalul din Rukum spre exemplu, prioritate o aveau bolnavii care soseau de la distanțe mai mari de trei zile de mers pe jos.

“Alteori, trebuia chiar să risc să operez pacienți în condiții deloc prielnice, ajungând să moșesc copii sub pomi, în desert, junglă sau în plină sărăcie.”

Viața sa niciodată nu a fost lipsită de încercări. 

“În vremea războiului civil împotriva Maoiștilor, în timp ce marile organizații umanitare mondiale își retrăgeau medicii de pe teren, eu a ales să rămân, ajungând uneori nevoi să dorm sub o cadă de fontă, ca să fiu protejat de schimburile de focuri.”

Totodată singuratatea îl bantuie mai ales dupa cea mai grea încercare din 2008, când și-a pierdut partenerul de viață și de misiune, soția lui de peste 42 de ani. Chiar și astăzi, singur și octogenar, a deschis spitalul din Shailek în Februarie 2020, unde pe lângă lipsa materialelor, a echipamentelor medicale, e nevoit să își epuizeze propriile resurse financiare pentru a putea întreține spitalul și lucrarea. Așa am ajuns și eu să îl ajut în mod voluntar.

Motivul pentru care și-a dedicat întreaga viață altora, se datorează credinței lui profunde și chemării pe care a simțit-o în mod constant din partea lui Dumnezeu. Impactul lăsat de el a fost și este foarte mare. Multe vieți au fost și continuă sa fie salvate… și schimbate, inclusiv a mea, fiidncă Bernard este bunicul meu.

“Dorința mea cea mai mare este, ca atâta timp cât îmi vor ține puterile și mintea, să îmi pot continua drumul, și să îmi împlinesc  chemarea primită de la Dumnezeu!”

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *