Cu toții interacționăm cu arta, într-o fel sau altul. Să fim sinceri acum, viața noastră fără creativitate ar fi destul de plictisitoare. Astfel, faptul că suntem legați de aceasta într-un fel sau altul este foarte evident.

Dacă noi, consumatorii de artă, avem această legătură cu ea, este clar că cei ce o creează sunt conectați mult mai puternic cu aceasta. Până la urmă, această conexiune îi conferă artei personalitatea prin care ea se definește atât de bine. De asemenea, legătura aceasta schimbă și viețile artiștilor, în mod radical. Astfel, astăzi am ales să vorbesc cu persoane care activează în diferite domenii ale artei, pentru a putea vedea felul în care aceasta face parte din ei.

„Ceea ce desenez și viața mea de zi cu zi, sunt două lucruri care merg împreună mereu.”

Cristina Frei este un freelance illustrator care locuiește, în prezent, în Cluj-Napoca. Spune despre ea că “iubește plantele și culorile pământii”, iar acest lucru se poate observa foarte clar în arta ei.

Arta Cristinei reflectă, de cele mai multe ori, chiar propriile ei sentimente și stări. Ea nu ezită să își vadă portofoliul de ilustrații ca pe „un fel de jurnal”, sau chiar ca pe o oglindă a sufletului său.

Desenele mele, puse la un loc, sunt un fel de jurnal, doar că în loc de pagini scrise are paginile desenate.

Cristina Frei

În ultimii ani, Cristina a început să fie mai atentă la ceea ce simte și să fie tot mai prezentă în tot ceea ce face. Ea observă foarte clar cum această mare schimbare din viața ei i-a influențat stilul de a ilustra.

De când am început să realizez rolul stării mele psihice și al liniștii mele, fără să vreau neapărat, am început și să desenez despre asta și totodată să postez și pe paginile mele de social media.

Cristina Frei

Desenele Cristinei au devenit mult mai personale în timp, iar acest lucru nu îi displace deloc artistei. Mai mult, chiar își dorește să fie „una din persoanele care să promoveze asta (n.r.: sănătatea mintală) prin arta ei”.

„Muzica face parte din ADN-ul meu și va fi mereu cu mine, indiferent de destinație.”

Daniel Pîrvan este genul de om bun la toate: lucrează ca programator la Ubisoft, uneori mai și gătește, iar de 10 ani distrează o largă audiență cu videoclipurile sale de pe Youtube. Însă, mintea lui stă, de cele mai multe ori, cu gândul la muzică.

Dan cântă de foarte mulți ani și nu a ezitat niciodată să împărtășească pasiunea lui pentru muzică cu cei care îl urmăresc. Prima dată a început cu diferite cover-uri ale pieselor sale preferate.

Cu timpul însă, el a lansat tot mai multe creații muzicale proprii. Primul și cel mai de succes single al său, „fericirea e fake.”, a fost urmat destul de rapid de alte melodii, precum „Copii fără hartă”, „mi-ar plăcea (să te desparți de el)” și „Bun venit în club”.

Cea mai recentă piesă a lui Daniel se numește „Romanță”. Această piesă este însoțită și de „cel mai complex videoclip” muzical în care a apărut artistul până acum.

Pe lângă toate aceste proiecte personale, Dan scrie piese și pentru alți artiști, precum Ligia Hojda și Larisa Mihăeș.

Deci, muzica este o parte importantă din viața lui Dan. Are o legătură foarte specială cu aceasta, despre care vorbește cu foarte mare plăcere.


Muzica este o extensie a gândurilor și trăirilor mele; uneori aș putea să zic că e o hiperbolizare a lor. Când fac muzică, nu simt nimic în afara de adrenalină, entuziasm, euforie, conectare la o sursă de inspirație venită parcă de pe altă lume. Pierd noțiunea timpului, a simțurilor, senzațiile de foame, sete, durere, etc.

Daniel Pîrvan

Această conexiune este accentuată și de faptul că multe dintre creațiile lui Dan sunt inspirate din experiențele sale personale. Scrisul îl ajută să exprime niște sentimente care altfel nu pot fi exprimate.


Scriu piese ca o refulare a unor trăiri pe care altfel nu le pot exprima.

Daniel Pîrvan

Uneori, atunci când scrie piese, Dan preferă să se vadă și prin ochii celor din jur. Își imaginează ce perspectivă ar putea avea alții asupra sa și o transpune în versuri.

Uneori mi se pare incitant să scriu chiar despre percepția celorlalți asupra mea; mă gândesc la lucruri pe care mi le-ar reproșa, lucruri pe care mi le-ar spune.

Daniel Pîrvan

De asemenea, îi place să experimenteze cu ideea de a scrie piese din perspectiva altor personaje. Emoțiile nu mai sunt așa de puternice în acest fel de situații, iar imaginația nu are limite.

Îmi place sa scriu și piese din perspectiva altcuiva. Emoțional nu te mai consumi atât de tare, pentru că practic te dedublezi; îți imaginezi prin ce trece o persoană, îți imaginezi o poveste.

Daniel Pîrvan

„Nu aș încerca să definesc relația mea cu dansul, pentru că îl consider o prelungire a mea, o formă de a fi.”

Carmen Colceriu este, în prezent, studentă în anul 1 la Media Digitală și la Psihologie în cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Totuși, marea ei pasiune este dansul.

Carmen dansează din copilărie și încă de atunci ea a simțit legătura specială dintre ea și dans. Acesta o face să simtă anumite lucruri pe care nu le poate trăi în niciun alt context.


Când dansez o fac pentru mine, pentru modul în care mă face să mă simt: că plutesc, că nu am margini, că pot ieși în afara mea și că sunt capabilă de orice.

Carmen Colceriu

Carmen simte și impactul pe care îl are arta ei în jur. Realizează că împărtășirea dansului cu ceilalți se poate transforma treptat într-o presiune. Felul în care oamenii percep mișcările și sentimentele generate de acestea este ceva ce Carmen nu poate controla.


Îți vine dorința de a le arăta și celorlalți; încerci să îi faci să înțeleagă cum te simți. Dacă nu îi poți convinge să danseze, îi transformi în spectatori. Și atunci dansul tău devine mai mult decât tine, ești responsabil de trăirile celorlalți.

Carmen Colceriu

Mai mult, dansul reprezintă multă expunere și vulnerabilitate, pe care nu toți o înțeleg într-un mod ideal. Dar atunci când se află pe scenă, Carmen se simte invincibilă și uită de toate aceste griji.


Mediul în care se dezvoltă dansatorii poate fi de multe ori toxic. Lumea te privește, fiecare parte a corpului tău e văzută, ești expus. Pentru mulți, poate fi un obstacol greu să te obișnuiești cu critica. Dar odată ce accepți și urci pe scenă cu încredere, devii mai puternic.

Carmen Colceriu

Mai mult, ea simte că dansul poate fi „o artă competitivă” uneori. Totuși, satisfacția pe care acesta i-o aduce este de neegalat.

„(n.r.: fotografia) deja e o parte din viața mea. Nu e doar un job, e ca o extensie a vieții de zi cu zi.”

Raluca este un fotograf de evenimente din Cluj-Napoca. Inițial, ea a început cu fotografia de natură, fiind extrem de pasionată să meargă pe munți. Totuși, cu timpul, a ajuns să constate că „dacă un cadru nu are un element uman, nu o împlinește.”.

Raluca este de părere că fotografierea oamenilor poate fi „ca un challenge, ca o vânătoare”. Ea urmărește mereu să surprindă expresiile sincere ale persoanelor, pentru a avea cadre cât mai naturale.

Firescul momentului e mult mai important decât frumusețea cadrului.

Raluca Rotund

Nu neagă că acest lucru poate deveni obositor, mai ales că unii oameni sunt mai greu de fotografiat. Totuși, simte că este cuprinsă de „o epuizare faină” la finalul fiecărui eveniment.

De cele mai multe ori, pasiunea Ralucăi pentru fotografie este atât de mare, încât îi este greu să se separe de aparatul de fotografiat.

Încerc să țin totul în echilibru. Cred că de la pasiune la obsesie e super fragilă trecerea și nu vreau să ajung acolo. Încerc super mult să mă desprind de multe ori și să fac și alte lucruri care, deși n-au legătură cu fotografia, mă pot inspira sau dezvolta spre alte direcții. Îmi impun să nu fotografiez chiar tot timpul, ca să nu ajung să nu am vreme să mă bucur.

Raluca Rotund

Mai mult, ea simte că fotografia este „o meserie care te recompensează pe mai multe planuri, ceea ce e un lucru grozav”.

„O bună prietenă mi-a spus cândva că >>teatrul e o joacă serioasă<<. Chiar Este. Încă spun asta cu fiecare ocazie pe care o prind. Şi continui să mă joc.”

În finalul articolului, mi-am dorit foarte mult să am parte și de viziunea unui scriitor. Așa am ajuns la Anca Cioroboiu. În prezent, Anca este studentă în anul I la Media Digitală în cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

Totuși, cu mult timp în urmă, când era numai la grădiniță, ea a avut primul contact cu teatrul. A fost cucerită instant de magia acestuia.

Am mers cu grupa să vedemCapra cu trei iezi”. Mi-au atras atenția cercurile colorate lipite de uşile teatrului, unele roşii, altele verzi. Sala mi se părea că avea un fel de misticism aparte, iar copiii care vorbeau în timpul spectacolelor mă enervau. 

Anca Cioroboiu

Din acel moment, Anca a început să fie din ce în mai implicată în lumea teatrului. A mers la unele piese de teatru și a jucat în altele. Totul în timp ce participa și la diverse cursuri extrașcolare pe această temă.

În paralel, ea a început să cocheteze cu scrierea de proză scurtă încă de când avea 14 ani. Totuși, simte că a reușit să îmbine scrisul cu actoria de abia în clasa a X-a. Atunci, Anca a scris alături de colegii ei piesa de teatru „Manifest”, o lucrare foarte personală și onestă.

A fost un spectacol sincer. O piesă despre tot ceea ce ne durea. 

Anca Cioroboiu

Pe lângă acest spectacol, Anca a mai avut ocazia să joace și în diverse adaptări ale unor piese de teatru recunoscute la nivel mondial.

Am reținut atâtea texte alambicate, de la Shakespeare, la Commedia dell’arte, până la „Rosencrantz şi Guildenstern” sau „Arlecchino”.

Anca Cioroboiu

Totuși, în ziua în care a împlinit 18 ani, Anca a avut parte de un eveniment care i-a marcat parcursul în lumea teatrului. Atunci, a jucat în altă piesă scrisă de ea și colegii ei, care se numea „Caleidoscop”. În timp ce era pe scenă, i s-a întâmplat un lucru cu care nu se mai confruntase până atunci: și-a uitat replica, ceea ce a făcut-o să se simtă extrem de rușinată.

Sub presiunea mai multor evenimente, am clacat. Am uitat monologul meu, scris de mine, pentru mine. Cred că sunt cel mai mare duşman al meu.

Anca Cioroboiu

Din acel moment, Anca nu a mai jucat în nicio piesă. Dar asta nu înseamnă că nu a mai fost cu gândul la teatru. În tot acest timp, ea a reușit să scrie, sub îndrumarea Anei Cucu-Popescu, o piesă întreagă de teatru, intitulată „Mereu am atras oamenii care ştiu să scuipe”.

Este o piesă de teatru scurt despre ceea ce ne place să numim prietenie. Piesa e onestă: are înjurături, are vicii şi mă doare”. Ăsta a fost sfatul Anei — să scriu despre lucrurile care mă dor.

Anca Cioroboiu

Astfel, se poate observa că Anca a avut un parcurs extrem de interesant în lumea teatrului, cu bune și cu rele. Oricum, orice ar face, nu se poate despărți de acesta.

Așadar, arta are un impact semnificativ asupra tuturor, dar in special asupra artiștilor. Pasiunea pe care o pun în tot ceea ce ei creează este atât de mare, încât, de cele mai multe ori, îi definește întru totul. Tot ce putem face noi, consumatorii de rând, este să ne bucurăm de acest spectacol artistic care ne face mult mai împliniți.

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *