Picioarele mele doar se mișcă. Unul dupa altul. Unul-după-altul. Nu există nicio intenție de a percepe ceea ce se întâmplă. Îmi las corpul să fie cât mai funcțional. Care este cel mai simplu și rapid mod de a ajunge acasă? Du-mă acasa.

Pentru mulți dintre noi, acesta e mecanismul pe care îl folosim când mergem pe stradă: privirea în pământ, gândul departe, senzația absentă. Se mai poate schimba ceva? De ce am vrea să ne schimbăm? A călători din punctul A în punctul B e diferit de a merge.

Photo by Ryoji Iwata on Unsplash

Mersul definește cine suntem în prezent, chiar dacă e bazat pe obiceiuri și o istorie a mișcării dezvoltată în trecut. Modul nostru de a merge este înrădăcinat în practicile culturale și este un obicei dezvoltat în istoria noastră de mișcare. Ca indivizi ai secolului XXI, a umbla e echivalent cu ajunge la o destinație. De multe ori, cu telefonul strâns în mână, destinația e mai importantă decât traseul. Înainte să fie prea târziu, merităm să învățăm cum să profităm de o plimbare.

Cum ești când mergi?

Pas la pas cu cei din jurul meu îi întreb ce se întâmplă în interior atunci când se plimbă. Ioana, în timpul unei plimbări lente îmi spune: Cand merg pe stradă mă gândesc cum lumea e pusă pe rapid. Oamenii nu se bucură de nimic din jurul lor, toată lumea trăiește viața cu ochii în telefon sau în timp ce se concentrează pe lucruri deloc relevante în societate. Ocazional, am tendința să analizez oamenii si comportamentele lor și mă gândesc că la randul meu si eu sunt analizată de unii dintre ei.” Ca partener pasiv, o aprob de pe partea mea de trotuar. În jur, nu e nicio altă privire – doar corpuri în mers.

Încerc să o prind din urmă pe Sarah. Abia țin ritmul, fiindcă ea e mereu cu un pas înainte. Răsuflă adânc și îmi spune:

„Mă simt grăbită, “pe fugă”, parcă mereu e ceva de rezolvat, nu mă plimb cu adevarat. Sunt atentă în proporție de 20% la ce se întâmplă în jur. Mă focalizez mai mult pe gânduri. Mersul e automat și alert, grăbit, rigid. Parcă nu ai timp să respiri. Viața omului modern nu e ușoara, e acaparată de prea mulți stimuli. Creierul e încarcat și supra solicitat.”

Mă opresc ca să meditez. Rămân în urmă. Ca să ținem pasul e nevoie de o schimbare.

Cum și când am învățat să fim roboți?

Am învățat să pășim în copilăria timpurie. Nu avem nicio amintire a procesului. Ceea ce știm e că a devenit un automatism, asupra căruia nu mai trebuie să ne concentrăm. Deși mersul pare o acțiune naturală, necesită utilizarea memoriei implicite, definită și ca memorie procedurală sau memorie corporală. Memoria corpului este, prin urmare, un tip de memorie care cuprinde acte automate care pot fi efectuate fără gândire și care pot apărea spontan. Când mergi pe stradă, poți continua să mergi fără să te lovești de alții. Mai mult, mersul nu se referă doar la transferul de greutate de la un picior la altul; întregul corp cooperează pentru a naviga în spațiu.

Fotografie creată de Harrison Haines, de la Pexels

Scriitoarea și dansatoarea Maxine Sheets-Johnstone, propune sintagma „making the familiar strange” (a transforma familiarul în străin) ca modalitate de a ne schimba automatismele. Înainte de a acționa spre schimbare, e nevoie să ne detașăm de obișnuință. Dacă ne atragem constant atenția avem posibilitatea de a descoperi cu adevărat sentimentul de plimbare, de prezent, de existență. Transformând familiarul în ciudat, ne familiarizăm cu un nou tip de familiar.

Unde clasificăm mersul?

Filozoful Merleau-Ponty, delimitează 3 tipologii în care putem clasifica mișcările: adaptative, abstracte și concrete. Pentru a le exemplifica, acesta se folosește cazul lui Schneider, un soldat cu leziuni craniene. Acesta era capabil să execute mișcări adaptative, precum mâncărimea unei înțepături de țânțar. Mișcările abstracte sunt cele pe care le putem îndeplini în urma unor instrucțiuni verbale. În final, cele concrete sunt mișcările pe care Schneider le putea face doar într-un context, și nu ca răspuns la instrucțiuni verbale. De exemplu, Schneider nu a fost capabil să se pieptene la comandă, dar el putea efectua acțiunea ca parte a rutinei sale de dimineață. Dacă scopul nostru e să transformăm mersul automat într-o experiență, înseamnă că trebuie să încercăm tranziția de la adaptativ la concret. Să încercăm să fim atenți la ceea ce igoram până acum.

Cum ne vindecăm?

Ca ultim partener de plimbare o aleg pe Noémi Bezsán, dansatoare și profesor de dans, pentru a încerca împreună să reînvățăm mersul. Împreună cu echipa de la Centrul Național al Dansului București și-a propus să dezvăluie publicului larg conceptul de dance-walk, introdus de Carolina Bergonzoni în cercetarea sa realizată la Simon Fraser University, Canada.

„În plimbarea pe care ți-o propunem împreună cu un dansator, te invităm să îți lași corpul să fie ca un sit de cercetare a unei lumi înțelese prin dans. Îți propunem o întâlnire care să îți aducă atenția către atitudine, postură și felul în care te simți. Un dancing-walk despre lucrurile care îți schimbă energia în corp prin mișcări obișnuite. O oră despre lucrurile care transformă mișcarea în dans, despre gândurile care apar atunci când ai conștiența corpului și despre tehnicile pe care le poți folosi să te simți bine.”

Centrul Național al Dansului București

Dance-walking

Contrar celor așteptate, un dance-walk nu e adresat doar dansatorilor. În esența sa, conceptul presupune a fi un interpret în viața de zi cu zi, oriunde ai merge. E o tehnică ce te învață să fii prezent, să tratezi trotuarul precum o scenă. Noémi accentuează faptul că „mersul este ceva obișnuit, însă cu fiecare pas înaintea celuilalt mișcarea devine automată, nereflexivă și tindem să uităm de potențialul ei de a crea. Te invităm să profiți de acest mers și să îl înțelegi ca pe un dans. Mersul, un lucru concret, cotidian, devine atunci abstract, pentru că dansul îl deschide posibilului.”

Împreună începem plimbarea și îi ascult indicațiile. Inițial ne concentrăm pe respirație. Cât de des ești conștient de faptul că respiri? Mă îndeamnă să îmi controlez inspirația și să o sincronizăm cu pașii. Număr în gând. 1-2-3, 3-2-1. Deja simt o schimbare. Mai departe, îmi indică cum să îmi „port” coloana. E important să îți deschizi umerii, să te înalți, dar fără să te încordezi. Pas la pas, ne deplasăm în centrul orașului. Acum, ne relaxăm întreg corpul, începând de la cap, umeri, palme și până la tălpi. Noémi îmi spune să conștientizez cum fiecare pas pe care îl fac, transportă greutatea mea spre celălalt. A merge e un proces continuu, echilibrat, calculat. „Nu uita de respirație”, îmi șoptește.

Ultima indicație e să ascult stimulii din jur și să privesc ce mă înconjoară. Instant, realizez cât de multe lucruri aud – pașii celui din fața noastră, mașina care tocmai a pornit, ciripitul unei rândunici, râsetele celor doi copii de la colț. Viziunea mea periferică se extinde și aproape se mărește. Observ lumea cu alți ochi. Caut în permanență noi mișcări în oameni, obiecte, animale și în natura din jurul meu. 1-2-3, 3-2-1. Continui să merg, în același ritm ca înainte, dar nu sunt la fel. Acum, simt că aparțin contextului, fac parte din întregul care mă înconjoară. Această schimbare de intenție, atenție, tensiune musculară și capacitatea de a simți întregul corp este extrem de clară pentru mine, dar este vizibilă din exterior? Noémi mă îndeamnă să îi privim pe cei care trec. Dintre cei care au curajul să privească, chipul lor îmi transmite că înțeleg. Înțeleg că în noi se întâmplă ceva: nu mergem-călătorim, simțim, ne plimbăm, suntem.

Mă despart de Noémi și îmi repet în gând – respirația, coloana, tălpile, privirea spre exterior, atenția în interior. Încet, descopăr rețeta. Azi ne schimbăm modul de a ne plimba; mâine – ideile, gândurile, modul de a fi. Odată ce înveți să mergi, ai șanse să ajungi departe. займы онлайн снилс

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *