Degradarea sportului românesc după caderea regimului comunist
Este bine-cunoscut faptul că România a avut de-a lungul anilor numeroși sportivi de performanță recunoscuți și premiați pe plan internațional, aceștia aducând un mare prestigiu țării. Situația actuală în care se află sportul românesc a stârnit multe opinii, ajungându-se la concluzia că pentru români sportul nu este o prioritate.
Yani Almășanu este profesor de educație fizică și sport și antrenor, unul dintre profesorii care profesează încă din timpul regimului comunist și a putut analiza traseul pe care l-a avut sportul românesc începând cu perioada dinaintea Revoluției din 1989 și până în ziua de astăzi.
Începând cu 1980 și până la căderea regimului comunist
„Se urmărea activitatea sportivă de masă, iar aceasta era finanțată de stat.”
Iany Almășanu
România avea, înainte de Revoluție, performanțe remarcabile în sport. Fotbalul, gimnastica, natația, atletismul, canotajul au dat nume mari pe podiumurile mondiale. Sprijiniți de statul comunist, sportivii se întorceau din competiții plini de medalii de aur.
Rezultate importante între 1980-1990
A XI-a ediție a Universiadei de vară s-a desfășurat între 19 și 30 iulie 1981 la București. Aproximativ 3.000 de sportivi din 86 de țări au participat în cadrul a 10 sporturi. România a încheiat pe locul doi în clasamentul general, cu 67 de medalii (30 de aur – 17 de argint – 20 de bronz), după Uniunea Sovietică.
La trei ani distanță de la argintul câștigat în cadrul Universiadei de vară (iulie 1981), România se clasează din nou pe locul al doilea, dar de data aceasta în cadrul Jocurilor Olimpice de la Los Angeles. Se poate numi cea mai mare victorie sportivă din istoria sportului românesc. România a fost reprezentată de 127 de sportivi și a obținut un record de medalii (53).
După căderea regimului comunist
“Dupa ’89, mișcarea sportivă s-a capitalizat, a devenit o industrie, o mare afacere. S-au privatizat cluburile, au apărut patronii, sponsorii, finanțatorii. Numeroasele oportunități de a petrece timpul liber au îndepărtat copiii, tinerii și chiar vârstnicii de mișcarea sportivă. Au apărut multe sporturi noi, interzise în trecut: artele marțiale (aikido), kickboxing. Sportul de masă, ușor-ușor dispare.”
Yani Almășanu
Un punct de cotitură al activității sportive românești îl constituie căderea regimului comunist de la sfârşitul anului 1989, când în sport începe să se simtă o perioadă de declin. În perioada de după anul 1990, multe dintre terenurile şi imobilele care făceau parte din bazele sportive au fost retrocedate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989.
Începând cu acel moment, activitatea de construire şi dotare a oraşelor cu amenajări şi echipamente sportive fie s-a stopat, fie a presupus, în unele cazuri, doar realizarea unor modificări şi renovări minore la cele deja existente.
1994 este anul în care Naționala a urcat cel mai sus în ierarhia fotbalului mondial. În Statele Unite am fost aproape de o semifinală de vis. Ne-a învins greu Suedia, la penalty-uri, în sferturile de finală. Gheorghe Hagi a fost supranumit „Regele fotbalului”.
Generația de aur și-a mai arătat o dată valoarea: la Campionatul Mondial din 1998. Echipa națională s-a dus atunci până în optimi. Și atât. A fost ultimul mondial al lui Hagi, care a prezis prăbușirea fotbalului românesc.
Gimnastica românească a decăzut și ea după Nadia Comăneci. Celebrul zece al Nadiei, de la Montreal, a mai fost atins o singură dată: de Lavinia Miloșovici. S-a întâmplat la Barcelona, în 1992. Din acel moment, s-au mai înregistrat rezultate ale lotului olimpic românesc, dar nu la performanța de 10.
Astăzi
Dacă în 1984 România a reușit performanța de a obține locul al doilea în clasamentul Jocurilor Olimpice de la Los Angeles, astăzi, ultimele participări arată un rezultat dezastruos: locul 47 (conform ultimei participări la Jocurile Olimpice în 2016).
Cu toate că în regimul actual românii au toate resursele să practice sport de performanță și să reprezinte țara la marile competiții internaționale, se observă o descreștere a numărului de participanți români în cadrul competițiilor sportive, implicit un regres în clasament față de anii anteriori.
Cu toate acestea, speranțe vin din sfera privată, unde tenisul a început să dea, din nou, nume mari. Dar și din loturile de tineret, cum e cel de fotbal, unde juniorii aspiră să atingă rezultatele generației de aur.
Și așa se explică de ce cluburile particulare au înlocuit vechile cluburi de stat, care au dat vârfurile de altădată. Numai că părinții plătesc acum sume enorme dacă vor ca cei mici să facă sport de performanță. Oricine dorește să învețe, tenis, echitație, înot, scrimă, arte marțiale, handbal, baschet, fotbal, trebuie să dea între 200 și 500 de lei pe luna. Iar acestea sunt prețurile medii și nu tarifele cluburilor de lux.
Mai sunt însă multe de făcut dacă vrem să strălucim din nou pe toate podiumurile. Trei sferturi din infrastructură națională sportivă se află încă la nivelul anilor ’80. Am rămas una dintre puținele țări europene căreia îi lipsesc arenele sportive, stadioanele, sălile polivalente, bazinele de înot și pârtiile de schi. Iar performanță nu se poate face atât vreme cât situația sportul va rămâne neglijată.